Am revenit la un obicei mai vechi, acela de a gândi în fiecare zi ceva. Adevărat, în ultima vreme îl abandonasem şi înlocuisem cu golitul minţii. Încercam să fac în aşa fel încât să nu îmi mai treacă nimic prin minte, nici măcar un cuvânt. Ce să mai vorbesc de imagini, de gânduri, de închipuiri, de amintiri! Îmi pregătisem o celulă întunecată de izolare în care să nu mai ajung nici eu la mine, ca să nu mă mai deranjeze nimic şi nimeni.
Dar astăzi… culmea! Mă gândeam. De cele mai multe ori oamenii refuză să se mai gândească la anumite lucruri pentru a evita o durere intensă şi, evitând-o, sunt capabili să se mintă spunându-şi: “mă simt mai bine acum”. Nu vreau nici să îi judec nici să îi condamn – nu azi – este dreptul fiecăruia să acţioneze după placul inimii şi după propriile traiectorii. Chiar dacă unele traiectorii se conturează în laşitate.
Azi mă gândeam… Adevărul este că nu mi se pare greşit nici să îl urăşti pe cel care urăşte, nici să nu ierţi pe cel care nu iartă. (Ştiu, este o idee greşită, nu ar trebui să judeci pe cineva în general, dar dacă o faci, înainte de a pronunţa sentinţa trebuie să îl înţelegi). Ceea ce este cu adevărat greşit este să laşi ura şi lipsa puterii de a acorda iertare să te transforme în ceea ce urăşti şi nu ai fi capabil să ierţi vreodată. Ei, asta da dramă!
Nevermore 