Călătorii

          Într-o noapte m-am hotărât să îmi înfrunt temerile şi să rămân singur. Singur cu mine şi cu o lumină palidă, slabă, care să mă ajute să mă adâncesc în beznele pe care le zăgăzuiam în mine. Primul impuls a fost să reconstitui un chip pe care aproape l-am uitat. Este ciudat cum, privind pe cineva, să îţi spui în gând că este altcineva. Că tot ceea ce cunoşteai, expresia buzelor, privirea, zâmbetul sunt ale unei persoane necunoscute… Ea nu mai era ea, aşa cum o ştiam eu, era o alta care nu îmi trezea nici simpatie nici antipatie, doar o indiferenţă dureroasă. Dureroasă pentru mine, cu atât mai mult cu cât încercam să o maschez, asemenea unui muşcat de şarpe care refuză să scoată veninul din rană. Nu ştiu de ce mi-o aminteam altfel, mai caldă, mai blândă, mai frumoasă. Până şi sufletul i-l ştiam mai bun! Orice aţi spune, frumuseţea sufletului şi urâţenia lui se citesc în priviri şi în gesturi. Cândva, demult, şi eu mă urâţisem şi mă priveam cu spaimă în oglinzi deformatoare, pentru a mă putea minţi – pentru a îmi putea spune că nu eu sunt diform, doar iluzia. Uneori oamenii trăiesc iluzii diforme, fie ca rezultat al unei priviri în oglinzi mincinoase – ochii altora, fie ca reflexie a sufletului.

            În întuneric diformitatea înspăimântă întotdeauna, de aceea am ezitat să îmi continui călătoria. Poate unora să li se pară uşor, dar mie nu îmi este niciodată să mă afund din ce în ce mai adânc în propriu-mi infern, căutându-mi greşelile pe drumuri bătătorite, nu pentru a le corecta, doar pentru a mă înfiera pentru ele. De multe ori fug de asemenea activităţi, mă ascund în oaze pline de căldură, în alte suflete din care mă hrănesc o vreme, ca un parazit, pentru a îmi face curaj să merg mai departe. Apoi plec, sigur că mă pot înfrunta pe mine în întunericul în care mă ascund.

            M-am ambiţionat şi am stins lumina aceea slabă cu care îmi pornisem călătoria. Îmi erau suficiente câteva raze de lună răsfrânte din geamul aburit. Nu aveam nevoie nici de ele, pentru că unele călătorii se fac cu ochii închişi. Simţurile se ascut şi amintirile năvălesc ca un şir nesecat de imagini în spatele ochilor orbi. M-am retrăit atunci, dar altfel, văzându-mă nu prin ochii mei, ci prin raţiunea mea, înţelegând lucrurile pe care ar fi trebuit să le fac altfel. Nu mi-am reproşat greşelile, nici nu mi-am aplaudat lucrurile bune. Sunt greşite sistemele de drept în care se ajunge, prin cumulare, la pedepse ridicole. Cum ar fi fost dacă, terminându-mi călătoria, cântărindu-mi fiecare greşeală, m-aş fi condamnat la o izolare de minim două sute de ani? Un an pentru o greşeală, trei pentru alta, cinci pentru una şi mai mare… Stupid.

            Întotdeauna mi-a părut mai normal să nu îmi stigmatizez greşelile, şi dacă le regret, să le regret pe ascuns. Şi nu m-am pedepsit niciodată imediat. Mereu am lăsat timpul să treacă, pentru că de multe ori un rău poate să devină, de fapt bine, iar binele nu se pedepseşte. În schimb, de câte ori mi s-a întâmplat să cobor în mine, m-am condamnat pe mine, niciodată greşelile. Orice greşeală este făcută datorită naturii omului, ori a structurii sale, a sentimentelor, a gândurilor… Greşeala este condamnabilă în mai mică măsură decât structura psihică sau sufletească din care izvorăşte, care îi permite să se manifeste.

           M-am apropiat de fereastra aburită; cu deget sigur i-am scris numele şi l-am privit, ca şi cum aş fi privit-o pe ea. I-am zâmbit trist, aşa cum am făcut când am văzut-o în chipul în care o ştiam, până să îmi devină o străină, apoi i-am tăiat numele, cu o linie dreaptă, orizontală. Cumplită pedeapsă! Pentru că în acel nume nu mă mai regăseam decât eu, însoţit, când se abureau geamurile, de miros de portocală. Am mai făcut doi paşi, în căutarea mea, şi mi-am umplut plămânii cu miros de iarnă şi de ger.

4 comentarii la “Călătorii

  1. Crisa spune:

    Hmm, scrii frumos…îmi plac detaliile din gândurile tale … mirosul de portocală , iarnă și ger….uff , știu …sunt un pic ciudățică pentru că îmi place iarna 🙂

    • Nevermore spune:

      Crisa, fiecare anotimp poarta in sine un farmec aparte, inclusiv iarna. Desi poate parea cel mai aspru dintre anotimpuri, in unele momente mie mi se pare cel mai calduros. Iar detaliile… da, in principiu de multe ori vin in sprijinul expresivitatii. Lucrurile mici dau nastere, aproape de fiecare data, fericirilor mari 🙂

      • Crisa spune:

        Adevărat…fiecare anotimp are farmecul lui,și totuși , hmm iarna este specială..oferă căldură, apropiere și …povești 🙂
        Detaliile ,sunt cele ce fac diferența și ne ajută să „citim” dincolo de aparențe .
        P.S. Sună minunat de frumos 🙂 „Lucrurile mici dau nastere, aproape de fiecare data, fericirilor mari „…mi-a plăcut 😉

      • Nevermore spune:

        Crisa, eu cred ca in functie de structura sufleteasca a fiecaruia, cat si datorita unor evenimente sau intamplari pe care le traim, apreciem in mod diferit inclusiv anotimpurile. Caldura, apropierile si povestile nu sunt apanajul exclusiv al iernii, (desi, marturisesc, si mie mi se pare ca in aceasta perioada le creste intensitatea), la fel cum iubirea nu este sarbatorita intr-o singura zi – cel putin asa ar fi normal. Detaliile sunt un mecanism de includere in lumi si, totodata, o instigare a imaginatiei, pentru ca, daca cititul este, uneori, aparenta, scrisul de cele mai multe ori in asta consta. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s