Spuneam de multe ori că nu îi înţeleg pe cei care renunţă la luptă doar pentru că ar fi prea grea. Şi totuşi, de ce să lupţi atunci când ştii că orice ai face vei pierde? Nici prostia, nici încăpăţânarea nu trebuie confundate cu puterea şi cu motivaţia. Orice ar face, oricine, nu va scăpa cu viaţă din viaţă. Iar de eroi înfrânţi, cine mai are nevoie?!
Nevermore 
Ştii de unde începi, nu ştii până unde vei ajunge. Tu parcă ai vorbi despre începuturi care au deja în ele sfârşitul.
Cât despre înfrânţi, aceştia sunt acei care sfârşesc în lucruri sfârşinde.
Camelia, orice inceput contine in sine insusi sfarsitul, care sfarsit, de cele mai multe ori, este cat se poate de previzibil. Inclusiv (sau mai ales) in cazul infrantilor.
Pentru tine, ceva…
… cu zambete.
Toate inceputurile au deja in ele sfarsitul, dar e mai usor sa nu le privim in fata, e mai suportabil sa ne facem ca nu stim, e mai putin traumatizant sa ne prefacem ca drumul e infinit si nu limitat. E mai confortabil pentru sufletul nostru, si nu e de condamnat. Sfasietor este cand sufletul simte si are certitudinea sfarsitului. Atunci e nevoie si voie sa fim chiar si eroi infranti.
Evoia, de multe ori sfarsiturile isi au farmec atunci cand nu sunt presimtite, pentru ca in acest fel se inlatura multe chinuri care arunca valuri de neplacut asupra lucrurilor placute. Traume, este adevarat, intr-o anumita masura, suferim toti, dar daca imi este permis sa contrazic, as face-o in alta privinta – de multe ori este dezirabil, cel putin din punct de vedere al corectitudinii, sa lasam deoparte confortul si sa dam cezarului ce este al cezarului, chiar cu riscul de a ne pune in dificultate. In rest, numai bine!
valeu, cati sunt cei care nu au nicio limita……., nu realizeaza ca exista o limita si de-acolo-ncolo nu se mai poate, da’ nimic nu se mai poate……
Andreea, de ce nu am gandi ca orice limita poate sa fie nelimitata?! Si de ce nu am admite ca exista oameni care depasesc bariere (si limite) doar de dragul de a o face? 🙂
Răzvan, mai întâi îngăduie-mi să mă joc în cuvinte şi să mă leg de acel început care deja are în el sfârşitul spus al meu pe care o fiinţă l-a dus într-o de-a ei desluşire, că dacă e să fie astfel, atunci e un început fără de sfârşit.
Nu scăpăm „din viaţă cu viaţă”, fatalitatea ce are două feţe; o fiinţă poate trăi murind, aşa cum i se poată întâmpla să moară, trăind. Oricărui renunţă la o jumătate dintr-aceasta, nu îi rămâne altceva de făcut decât să împlinească restul.
Ceea ce contează însă cu adevărat, este acel nume al sensului cu care acea fiinţă vine să îşi „justifice” existenţa. Oricum, murim din prima zi în care ne-am născut, moartea, o întâmplare a vieţii. Asta ne e „osânda”.
Eroul e esenţa. Şi e înălţat peste limitele lui terestre.
Fie-le ţărâna uşoară tuturor acelor suflete care ne-au învăţat să trăim.
Camelia, ingaduit in acest spatiu asa spus democratic, este mai ales jocul in cuvinte, mai ales atunci cand este frumos si totodata plin de adevaruri. Pamantul este plin de cei care ne-au invatat ce inseamna nu viata, ci traitul, si daca i-ar fi cuiva acoperamant greu, de multe ori cei de deasupra i-au usurat povara, tocmai prin ridicarea aceea in niste sfere in care nu exista altceva decat drag si zambet. Imi spuneam, candva, pe lumea aceasta nu este nimic mai pretios ca amintirea…