P.S.

          Partea bună a scrisului este că poate fi exersat, el, scrisul, şi cu zâmbetul pe buze şi cu lacrimi în ochi. Nu este antidepresiv, dar poate deveni un fel de frânghie de extracţie din lumea reală, un fel de catapultă care te poate arunca cine ştie unde pe tărâmurile imaginaţiei, pe care să nu mai fie nevoie să le părăseşti multă vreme.

          Nu sunt un antisocial, şi deşi scrisul poate să devină un paravan, un scut de protecţie împotriva tuturor lucrurilor care ne înconjoară, nu l-am folosit niciodată pentru o asemenea destinaţie. Am preferat doar să mă transport, de multe ori, cu şi pentru persoane care mi-au fost dragi, căutând să mi le aduc aproape atunci când îmi lipseau, sau să le încadrez eu, pe meleaguri de vis, acolo unde îmi doream să le fie locul. Scrisul nu este antidepresiv, deşi de multe ori alungă depresiile. Este adevărat, tot de multe ori le şi adânceşte, dar asta face, în definitiv, cu oricare dintre simţiri. Nu le controlează niciodată, dimpotrivă, le intensifică, le transformă în uragane şi apoi le lasă să îşi facă de cap, să răscolească lumi, să descopere feţe, să arunce totul în aer cu scopul precis de a recompune, de a reda. Scrisul este, şi el, un Big Bang, la fel de bine cum nu pot să contrazic, poate să aibă inspiraţie de factură divină – asta deoarece în concepţia universală numai divinităţile pot să creeze lumi.

          Scrisul ar trebui să fie apanajul zeilor, dacă aceştia nu ar fi atât de superficiali. Scrisul, nu iertarea. Pentru că, atunci când nu este nimic de iertat, însăşi noţiunea de iertare dispare, şi odată cu aceasta, judecata. Judecata este mecanismul, resortul care declanşează iertarea sau neputinţa de a ierta. Şi pentru că nicio divinitate în plinătatea forţelor nu este caracterizată de neputinţă, neputinţa de a ierta nu devine o condiţie de imposibilitate, ci răzbunare.

          Mă temeam uneori, de multe ori, că în ascunsurile mele voi acţiona în aşa fel încât voi atrage asupra mea o manifestare a imposibilităţii. Acea imposibilitate de a îngheţa totul într-un anumit stadiu, chiar dincolo de faldurile lamentabil-cenuşii ale morţii. Imposibilitatea de a păstra lumea – una sau mai multe – cu fiecare cută a ei, cu fiecare cotlon ascuns, cu fiecare crestătură, cu fiecare rid… De a o păstra nemişcată, neschimbată, neatinsă şi nealterată de orice nu aş fi vrut să intre în ea.

          Scrisul mai este, totodată, o ascunzătoare. Una bine păstrată, ascunsă de ochii curioşilor, în care îţi poţi număra în tihnă comorile. Te poţi bucura de fiecare sclipire aurie, de fiecare lucire preţioasă, te poţi epuiza numărându-ţi comorile şi plimbându-te printre ele, uimindu-te pe sine, de multe ori, găsind de fiecare dată ceva nou, bogăţii despre care habar nu aveai că le posezi. Şi atunci scrisul devine din ce în ce mai lacom, din ce în ce mai adânc şi mai adâncitor, săpând în pământ sau în piatră tainiţe pentru şi mai multe comori pe care nu le cunoşti, dar ştii, cumva inconştient, că le ai.

          Apoi, după zborul prin alte sfere scrisul devine văl sfâşiat şi revenire. Revenire într-o lume în care lucrurile se schimbă după bunul plac al arbitrarului, al norocului, al destinului, sau al vreunei puteri căreia nimeni nu i se poate opune. De multe ori mi s-a părut că deşi e crudă, lumea este frumoasă, cu toate că pe zi ce trece parcă frumuseţea i se şterge de pe chip, ofilindu-se, devenind încruntată, apăsată, gârbovită de povara celor care alunecă prin ea de la primul scâncet până la primul pas spre uitare.

         Scrisul înseamnă, de multe ori, uitare. Este somnifer şi deopotrivă ca un somn adânc, dorit mai abitir decât o binecuvântare. Pentru că binecuvântările nu sunt decât vorbe goale, pe când somnul… Somnul este o comă din care, atunci când ieşi, îţi poate rămâne pe buze speranţa unui zâmbet şi gândul că unele coşmaruri sunt doar vise. Dar nu… nu, uneori nu poţi să nu constaţi că de ieri lumea este mult mai săracă în minuni.

//