Fântâni

          Vorbeam cu cineva, acum ceva vreme, despre tristeţi. Vorba vine, vorbeam, pentru că nu există dialog în punctul în care indiferent de ce ar spune un altul fiecare percepe în felul său. Îmi spunea, tristeţile trebuie îndurate şi trecute – indiferent ce înseamnă trecute – reduse la un nivel minim, în care să nu mai afecteze şi să nu mai stoarcă lacrimi. Adică, să nu mai valoreze nici cât o privire pierdută în abisuri nevăzute pentru câteva clipe.

          Nu, tristeţile, spun eu, trebuie trăite. Aşa cum trăieşti fericirile, aşa cum se trăiesc nopţile pline de înflăcărare, cum este manifestat, ca implozie, orice paroxism. Visul care generează zâmbete nu trebuie nici îndurat nici trecut, trebuie trăit, prădat de fiecare moment de plăcere, de voluptate, de exaltare şi de exuberanţă. La fel cum tristeţea trebuie şi ea băută din fântâna ei, a ochilor şi a sufletului, nu cu scop de vindecare, ci cu scop de nepierdere. Ne pierdem atunci când nu ne sorbim tristeţile şi când nu ne sărbătorim fericirile. Ne împietrim, şi oricât de iubită poate să fie tăria muntelui, preferabilă este fluiditatea scurgerii. A scurgerii care ne transformă în fântâni de frumoasă nebunie, de disperare, de bucurie, de lacrimi sau de zâmbet.

//