Punţi (c)

          Ziua începuse grea, de parcă ar fi purtat în zori, în pântece şi în spinare plumburiul strivitor al norilor. Pentru el începuse şi greu, însă, ca o povară pe care nu de puţine ori îi venise să şi-o arunce de pe umeri – singura problemă fiind, însă, că oricare dintre noi duce cu sine poveri pe care nu le poate arunca oricât de mult şi-ar dori. Şi, în definitiv, aşa cum îşi spunea şi el, unele poveri sunt făcute tocmai ca să fie purtate, iar fără ele unele lucruri, unele simţiri şi unele fapte şi-ar pierde din însemnătate. Poate de aceea nu îşi aruncase povara, din pricina acestei concepţii, dar la fel de bine, poate nu o aruncase din cauza neputinţei de a o face. Nu ne putem scoate inimile din piept, oricât de mult am vrea să o facem, pentru că noţiunea de mort viu nu îşi găseşte corespondenţă decât în teorie, şi, cel mult, în bravada stupidă a celor care nu au curajul să privească în faţă, indiferent de drumul pe care o apucă.

          Sunt morţi morţi şi vii vii, nicidecum altfel – aşa spunea el, şi apoi mai adăuga – dar sunt morţi scumpi şi vii şi atât. Cu acelaşi gând îi începu ziua aceea grea, în care lumea viermuia în oraş pentru pregătiri de ultim moment. Se ridică cu greu din pat, se aşeză în capul oaselor şi, sprijinindu-şi coatele pe genunchi, îşi prinse capul în palme. Oftă adânc după câteva minute de reculegere şi porni cu paşi înceţi, aproape împleticiţi, aproape nesiguri, înspre bucătărie. Îşi aprinse o ţigară, pentru a îi simţi gustul aspru împletindu-se cu mirosul fierbinte de cafea, se aşeză şi porni să privească într-un punct fix, undeva mult prea departe. În pragul ochilor i se îngrămădiră lacrimile în timp ce în străfundurile sufletului durerea părea că scurmă, întărâtată de avalanşa gândurilor, a amintirilor. Îşi sorbi mut cafeaua, ca o statuie capabilă să înfrunte intemperiile vremii fără a se teme că ar putea să îngenuncheze în faţa lor, căutând să se concentreze pe micile plăceri pe care şi le oferea cu dărnicie.

           Privi pe fereastră la norii zdrobitori în care zăpezile posibil să îşi fi definitivat planurile strategice de invazie alb-strălucitoare a pământului. Nu avea puterea să îşi dorească să ningă, i se părea că orice şi-ar fi dorit ar fi fost mult prea mult cerut, sau mult prea puţin meritat. Şi, în definitiv, şi el se simţea mic şi neînsemnat, o pietricică doar, care s-a prins în talpa unuia din pantofii destinului care calcă neîndurător peste toate. De aceea îşi spunea că nu are rost să mai ceară ceva, nici să îşi dorească, pentru că asemenea ocupaţii sunt pentru muritori mici şi inconştienţi, nu pentru pietricele capabile să devină stânci de piatră înţepenite la marginile unei punţi către altundeva.

          Aşa se simţea, o piatră legată de două cordoane de sfoară care, la rândul ei, susţinea o punte de la jumătatea căreia nu se mai distingea nimic din pricina unei ceţi dense şi a unor nori plumburii şi apăsători. Mai târziu, după ce se înoptase, când aprinse becul ca să îşi lumineze întunecimile sufletului, găsi chiar puterea să zâmbească unei umbre care i se părea familiare. Un fel de el, el de dinainte, strecurându-se pe perete cu nerăbdare, în aşteptarea bucuriei care trebuia să fie resimţită în acea seară. Îşi pregăti grăbit o cină săracă pe care o înghesui pe o măsuţă de lemn, înaltă până la genunchi, apoi lăsă zâmbetul să îi curgă pe buze, iar obrajii să se îmbujoreze sub incandescenţa gândurilor. Din timp în timp gusta din bucatele pe care le pregătise şi îşi umplea paharul, atunci când era nevoie, cu vin rubiniu. Tristeţea cu care privise acoperământul de nori al dimineţii i se risipise din priviri, care acum păreau să exprime mai multă viaţă şi, totodată, mai multă nerăbdare. Îşi privea ceasul, din când în când, şi îşi lăsa urechile mângâiate de zvonul de veselie de afară. Tresărea la explozia mai puternică a vreunei petarde, dar imediat începea să râdă, încercând să îşi calmeze bătăile speriate ale inimii. Încet zgomotele şi larma începură să se potolească, devenind rare şi sporadice, iar el începu să privească limbile ceasului cu mai multă nerăbdare. “Două ore. O oră. Treizeci de minute”! Se ridică în picioare, se îmbrăcă şi părăsi casa. După nici cinci minute o umbră, aceea a lui – dar nu cel vechi, umbra lui cel nou – se strecura nevăzută pe sub lumina palidă a unor felinare care străjuiau somnul celor prea obosiţi pentru a mai aştepta treji noul an. Se opri în faţa locului la care putea ajunge cu ochii închişi, pe cele mai întunecate nopţi ale lumii şi ale sufletului, îşi prinse palmele una în alta şi buzele începură să i se mişte. O lacrimă păru că vrea să îi îngheţe pe obraz, dar fu încălzită de o a doua, iar a doua fu scăpată de la îngheţ de a treia. “Este ciudat” îşi spuse, realizând într-un moment ce se petrecea cu el, “cum nici gerul nici vântul nu îndrăznesc să muşte din lacrimi, doar din pomeţii obrajilor”. Îşi pironi ochii în adâncurile întunericului care îl înconjura apăsător, şi îi zâmbi. Privi apoi la picioarele lui şi aşteptă, fără ca buzele să îi mai murmure sau să îi mai tresară, lăsându-le doar să elibereze aburul gros care, oricât şi-ar fi dorit, nu i-ar mai fi putut încălzi decât palmele.

        Brusc mantia întunecată a cerului fu sfârtecată de zori de toate culorile, dar mai cu seamă sclipitori, ca porniţi din ochi atinşi încă de miracolul vieţii şi de căldura ei, capabili să topească cele mai feroce îngheţuri şi să dea viaţă celor mai deznădăjduite speranţe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s