Mărturisire

          Cândva, în urma unui moment ridicol prin care am trecut, mi-am promis că nu voi mai permite vreodată să par prost. Altfel, da, în orice mod, arogant, îngâmfat, mult prea sigur pe mine, ignorant, nihilist chiar, dezinteresat de concepţii umane sau deţinător de adevăruri supreme. Şi acum îmi este indiferent cum sunt perceput, atâta timp cât nu sunt considerat prost.

          Avantajele călătoriilor cu mijloace de transport în care se poate interacţiona cu oamenii nu le voi prezenta aici. Nu ar avea sens, le cunoaştem toţi. Problema este, însă, uneori, tocmai posibilitatea aceasta de interacţionare. Sunt oameni mai volubili şi alţii mai retraşi, unii mai deschişi, alţii cu armuri impenetrabile. Eu eram doar obosit, foarte obosit. Şi, deşi nici măcar nu îmi mai amintesc bine din pricina durerii, sunt aproape sigur că mă durea capul. Dar cumplit!

          Aşa cum este soarta, ironică de fiecare dată, nu a scăpat prilejul să mă ia peste picior, oferindu-mi, spre companie, o doamnă a cărei gură nu ar fi tăcut nici măcar astupată de un căluş. Ca să nu pară crudă, doar ironică, soarta îmi mai oferi ca sprijin o tânără pe care să o folosesc pe post de scut în calea vorbelor preavolubilei persoane, făcând în aşa fel ca ele să se îndrepte mai mult spre biata victimă colaterală decât spre mine. Cum, totuşi, nu am reuşit să scap în totalitate, am fost nevoit să susţin o conversaţie la un nivel minim, cu toate chinurile şi agoniile mele. Până la punctul în care doamna, săturându-se să îi explice tinerei despre avantajele terapiei prin muzică, se îndreptă înspre mine, se avântă într-o extinsă teorie a muzicii clasice. Apoi, zâmbind ameninţător-ciudat, mă întrebă: “Cine a compus “Crai nou”, Ciprian Porumbescu, parcă”?! Întrebarea m-a lovit în moalele capului, pentru că sunt în perioada în care scârba pe care o resimt faţă de anumite elemente ale românismului se extinde, implicit, către aproape toate numele care ne populează biata şi mult prea săraca în valoare cultură.

         “Doamnă dragă, zic cu graiul nost’ dulce şi lipsit de vlagă (dar din cauza durerilor, nu din alta), sincer să vă spun, dacă mă întrebaţi, îmi place mai mult Simfonia roşie”. “A lui Porumbescu?! N-am auzit niciodată de ea”! Am dat din mână dispreţuitor. “Ei, a lui Porumbescu”! Am avut chiar puterea şi ticăloşia să pufnesc dispreţuitor, jumătate la adresa dânsei, jumătate la adresa dragului ei compozitor. “Simfonia roşie… spun, tărăgănând vorbele, parcă permiţându-i să îşi amintească brusc, printr-un efort titanic de memorie”. “Simfonia roşie… Paolo Lacrimoza”. A făcut multe eforturi să îşi amintească de acest compozitor spaniol mult prea nebăgat în seamă din pricina marii anverguri a lui Mozzart sau Beethoven, nu mai ţin bine minte. Când să mă lase, în sfârşit, în liniştea pe care mi-o doream, mi-a promis că de cum ajunge acasă va asculta “Simfonia roşie”. A ascultat-o? Nu? Important este că nu am auzit blagoslovirile pe care este posibil să le fi meritat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s