Rătăciri şi blesteme; sau invers (?)

          Există suflete între care se crează legături pe care nu le pot şterge nici viaţa nici moartea, nici oamenii nici animalele – acele creaturi umblătoare pe două picioare, înnobilate cu titlul de “om” deşi nu conţin niciun sâmbure de umanitate. Aş vrea să îmi pot explica, dar nu sunt capabil să găsesc nici logica, nici fundamentele pe care mi-aş putea sprijini vreo teorie. De multe ori simţirea este cel mai bun postulat şi căutarea unor dovezi, la fel ca emiterea unor principii, este complet inutilă. De aceea fac, chiar dacă greşesc şi ştiu că greşesc, ceea ce simt, fără să mă gândesc la vreo consecinţă pe termen mai lung sau mai scurt.

           Am învăţat, când eram mic, că este tare urât să înjuri. Şi a fost o vreme în care am dispreţuit vulgaritatea mai mult decât lipsa de politeţe, de aceea înjuram mai cu perdea – de fapt nici măcar nu înjuram, drăcuiam doar. Apoi, dintr-un spirit de frondă, m-am deprins şi cu vulgaritatea înjurăturii, începând să îi cunosc, totodată, părţile bune şi beneficiile, nu numai aparenţele condamnabile. Umblă o vorbă, pe la noi, cum că trebuie să fii cu omul om şi cu porcul porc. Adică, în cele din urmă, tot o aplicare a legii talionului, dar şi a normalităţii, pentru că fiecăruia trebuie să i se vorbească pe limba lui pentru a se evita orice urmă de dubiu şi vreo probabilitate de a nu fi înţeles mesajul.

         De blestemat, însă, nu am mai blestemat niciodată, pe nimeni; pe nimeni altcineva decât pe ea, cea care trebuie să mă aştepte. Adevărat, am făcut-o ca răspuns la o provocare, la blestemul absenţei ei pe care mi l-a aruncat în spinare. Mă trezesc uneori că îmi pare rău că am făcut-o, deşi, ca raportare la principiul echităţii, nu pare corect să fiu captiv singur între pereţii unui sălaş numit rătăcire. Mă consolez cu gândul că nu se poate altfel, că suntem prea strâns legaţi ca să plece definitiv doar unul, şi dacă se întâmplă, prin absurd (deşi absurdul este una din principalele caracteristici umane), ca unul să plece, neapărat trebuie să aştepte, oriunde ar fi, pe celălalt.

          Nici nu mai ştiu dacă în baza vreunui blestem sau în baza legăturii dintre suflete două entităţi, despărţite pentru o vreme, sunt nevoite să rătăcească până la mai apropiata sau mai depărtata reîntâlnire. Avantajul absenţelor este că mereu vor alimenta sentimentul şi comunicarea, pentru că între reîntâlniri mereu este un segment de timp care trebuie umplut cu întâmplări; iar acele întâmplări vor fi cândva depănate, amintite, dezbătute, atunci când timpul şi trecerea lui o vor permite, fie în zbor purificator printre nori, fie în veşminte pământene reîmbrăcate.

           “Să mă aştepţi”! am interzis tiranic o îndepărtare mai mare decât aceea minimă impusă, împotriva căreia, oricât ne dorim, nu putem câştiga niciodată. Ce om are puterea de a îi împiedica pe alţii să plece?! Sunt momente în care nu ne mai rămâne decât legătura, înjurătura şi blestemul, iar ca o consecinţă a blestemului, rătăcirea. Chiar dacă, în funcţie de dimensiunea pe care o animă, timpul trece mai repede sau mai încet, iar unele rătăciri sunt mai nimicitoare de suflet decât altele.

//

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s