Alte consideraţii asupra vulgarităţii presupuse

          Dincolo de vulgaritatea înjurăturii rămâne blestemul. Posibil ca unele voci să se ridice, să conteste o asemenea afirmaţie – blestemul nu este vulgar tocmai pentru că îi lipseşte esenţa jignitoare a înjurăturii. Vulgaritatea sa constă în cu totul altceva, într-un conţinut jignitor nu pentru omul asupra căruia este aruncat, ci pentru natura umană, pentru inteligenţă. Blestemul derivă din superstiţie, iar superstiţia, mână în mână cu religia, sunt sfidări ale raţiunii, rezultate ale unei concepţii umile pe care omul s-a obişnuit să o adopte de când este lumea. Nu mai ţin minte unde am citit o întrebare, adevărat, retorică, plină însă de miez de adevăr: “vreţi să conduceţi un stat fără divinitate”?! S-a dovedit că un asemenea deziderat este imposibil, pentru că acolo unde masele nu sunt ţinute în frâu apare anarhia. Nu este momentul să mă pronunţ asupra naturii blânde sau sălbatice a omului, voi spune doar că zăbala sau frâul care îl struneşte pe om de la a face orice vrea este teama. Teama de lege, teama de pedeapsă, dar, mai cu seamă, teama de puteri nevăzute care se pot manifesta în mod coercitiv – fie că este vorba de o putere unică, fie că este vorba de creaturi supranaturale sau de simple credinţe. În semn de sfidare mi-am propus ca atunci când mă voi urâţi şi mai mult, şi complet, privindu-mă în oglindă, să arunc cu ceva în imaginea reflectată, aşteptând să mă lovească cei şapte ani de ghinion. Şi, bineînţeles, să înjur, pentru că vulgaritatea de cele mai multe ori atrage vulgaritate – vulgaritatea înjurăturii opuse aceleia a superstiţiei.

         Superstiţia şi, implicit, blestemul privit în strânsă legătură cu ea, sunt caracteristice persoanelor vulgare, vulgului. Mai ales că vulgaritate nu înseamnă, în mod exclusiv şi strict limitat, esenţă jignitoare; de multe ori orice are legătură cu omul simplu, ignorant, indolent, îndobitocit, poate să devină murdar, pentru că nu de puţine ori un asemenea element reprezintă o jignire pentru stadiul la care ar trebui să se afle omul (strict prin prisma capacităţilor şi calităţilor sale intelectuale generale). Prostia este vulgară, şi de multe ori prostimea devine la fel, transformând superstiţia bazată pe lipsa de cunoaştere în înţelepciune populară.

          Dacă mai admite cineva că ar fi adevărat principiul “cunoaşterea înseamnă putere”, înseamnă că va fi de acord că lipsa de cunoaştere înseamnă teamă. Da, teamă, pentru că unul din atributele principale ale puterii este curajul, deci, pe cale de consecinţă, opusul puterii, slăbiciunea, este definită de teamă. Omenirea s-a supus mereu de teamă, fie legii cerului, fie legii umane. Dar atunci, forţând puţin nota, teama însăşi, fiind caracteristică celor fără cunoaştere, prostimii, vulgului, devine ea însăşi vulgară. Numai că este imposibil ca cineva să nu simtă teamă la un moment dat, oricât de puternic ar fi – or, dacă este adevărat că acţiunile noastre ne definesc, înseamnă că însuşi omul, nefiind scutit de teamă, devine, cel puţin pe alocuri o vulgaritate. Dar a cui? Sau faţă de cine? Poate faţă de cea mai mare vulgaritate cunoscută până acum – viaţa.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s