Scurtă teoretizare

          Uneori îmi pun întrebarea dacă nu suntem cumva fiinţe bidimensionale, condamnate să ne trăim numai prezentul şi trecutul. Viitorul nu îl putem trăi, pentru că nu există fără să fie făcut, iar atunci când devine concret, nu conţine în sine decât “prezent”. Deci, trecutul şi prezentul sunt noţiuni concrete, viitorul este noţiune abstractă. Încă nu sunt sigur că am dreptate, o mică parte din mine refuză să accepte o asemenea idee…

          Nu demult m-a întrebat cineva dacă îmi doresc să ne trăim viitorul împreună. Primul impuls a fost să spun “nu”, al doilea a fost să spun “nu” cu delicateţe. Ce rost are să trăieşti (indiferent, singur sau alături de cineva) o noţiune care îşi află corespondent în realitate numai la alte timpuri decât la cel în care este gândită? Aşa cred, de aceea prefer transpunerilor ipotetice în prezenturi nematerializate încă, o astenie de primăvară trăită cu simţ de răspundere, la vremea ei. “Vine primăvara”, mi se spune. De parcă nu ar mai ştii nimeni că până şi în mijlocul verii există condamnaţi să trăiască ierni; ierni-altfel, ierni de suflet.

Anunțuri

Metalul săptămânii

          Mi se întâmplă să am impresia, uneori, că aş fi făcut platfus la creier. „Se mai întâmplă – îmi spun minţindu-mă – atunci când cu picior de gând calci în lumi neumblate, necunoscute, în care să îţi rupi picioarele este neglijabil, având în vedere că îţi poţi rupe gâtul”. Mă mint frumos, este adevărat, eu nu gândesc, îmi place să trăiesc uşor şi superficial. Deşi, adevărul este că, picioarele şi gâtul mi se par, uneori, mult mai puţin importante decât urechile. De multe ori ochii şi urechile sunt căi care conduc către suflet exact atunci când picioarele dau impresia că nu mai pot face niciun pas.

Chemare

          Cândva, în vremea în care mă hotărâsem să mă călugăresc… De fapt, nu, nu am început bine! Mă hotărâsem să mă călugăresc. Nu pentru că aş fi avut cine ştie ce chemare înaltă şi sfântă, ci pentru că… Nu, nici acum nu este bine. Dacă ar fi să ridic o problemă, ar fi una serioasă, deşi îmi vin prea puţine în minte – probleme în sensul de dileme, de întrebări legate de esenţă, de scop de sens. S-ar pune întrebarea, dacă nu îţi place ceea ce găseşti în drumul tău, tot ceea ce te înconjoară şi care caracterizat printr-un singur cuvânt s-ar numi “viaţă”, ce faci?! Te retragi din ea? Încerci să ignori totul, sperând că lucrurile pe care nu le vezi nu există? Sau încerci să schimbi ceva?

        Adevărul este că nu cunosc răspunsul, este pentru prima dată când îmi pun întrebarea. Mie îmi place să trăiesc uşor şi superficial. În cunoaştere nu va găsi nimeni, niciodată, nici fericire nici plăcerea pe care o aflu eu atunci când, zâmbind ascultându-i vorbele, mă gândesc la ce chinuri să mai supun femeia care îmi înflăcărează gândurile. Da, chinuri, spun bine, pentru că unele chinuri atrag după ele voluptate, acea voluptate pe care unii oameni o simt în prezenţa unei şoapte, a unei chemări într-o lume care depăşeşte hotarele realităţii. “Urmează-mă”, îi şoptesc atunci când deschid din somn ochii, “pentru că lumea acestor miliarde de oameni este mult mai săracă decât aceea care ne doreşte doar pe noi doi”.

De duminică

          Să nu furi, parcă aşa spunea o poruncă. Deşi nu văd niciun rău în furtul vreunei priviri, al unui sărut, al unei clipe care să dureze cât o veşnicie. Uneori îmi amintesc – şi râd de fiecare dată – de un amic care îşi smulge părul când mă aude spunând „depinde”. Un singur lucru nu am îndrăznit niciodată să contest, anume relativitatea, care este mai puternică decât orice putere supranaturală pe care o poate născoci mintea umană. Relativitatea aceea care îmbracă furtul în aură de dezirabilitate şi care dă unora dintre umilinţe frumuseţea înălţării. Nu, nu înălţării la ceruri, cerurile sunt goale! Duminică faină! (1972)

          Mă întreabă într-o zi: “Ce faci”? “Mă gândesc la tine”, răspund. “Cine ţi-a dat voie să faci asta”?!

          De parcă vreodată, cineva, ar putea pune interdicţie vreunui gând!

       “Şi dacă mi-ai interzice chiar tu, şi chiar dacă mi-aş interzice eu mie (şi surprinzându-mi gândul cuprinzându-te m-aş mustra), nu cunosc secretul care să înlănţuie gândul şi să îl condamne la nefiinţă. Nici măcar tăcerea, pentru că dacă un gând este nerostit, nici faţă de sine nici faţă de alţii, nu înseamnă că nu există. Atunci te-aş cânta în linişte, ca un poet tăcut care, chiar dacă nu îşi scrie poemul, nu înseamnă că nu i-a găsit rime. Poate că singura menire a liniei orizontului este să ascundă de ochii indiscreţi ai curioşilor sărutul dintre pământ şi cer”.

Zvon de primăvară (Răzvan Nicula)

I-am încolţit în suflet şi îi înmuguresc
Pe buzele sfioase ce m-aşteptau anume
Cu chip de primăvară în zâmbet să-nfloresc
Ca anotimp visat dar nerostit pe nume.

Mă ştie, mă cunoaşte, de mult mă aştepta
Să îi tulbur gândul, în braţe s-o cuprind,
În nopţile în care nici nu mă mai spera,
Pe care, resemnată, şi le trecea dormind.

M-a întrupat din iarnă într-o noapte
Să-i ning alt fel de gânduri între tâmple,
Să mă transform din crivăţuri în şoapte
Şi-n anotimp născut să i se-ntâmple,

Dorindu-şi s-o acopăr numai cu săruturi,
S-o împodobesc cu puf de păpădie,
Pierzându-mă în ea în albe aşternuturi
Să-i strecor în sânge venin de nebunie.

M-a chemat cu soare s-o umplu în privire,
S-o-mbrăţişez fierbinte – unire androgină,
Să-i fiu ascuns fior scăpat din plăsmuire,
Şi-n piept să-i cresc, adânc, drept rădăcină.