Mă întreabă într-o zi: “Ce faci”? “Mă gândesc la tine”, răspund. “Cine ţi-a dat voie să faci asta”?!

          De parcă vreodată, cineva, ar putea pune interdicţie vreunui gând!

       “Şi dacă mi-ai interzice chiar tu, şi chiar dacă mi-aş interzice eu mie (şi surprinzându-mi gândul cuprinzându-te m-aş mustra), nu cunosc secretul care să înlănţuie gândul şi să îl condamne la nefiinţă. Nici măcar tăcerea, pentru că dacă un gând este nerostit, nici faţă de sine nici faţă de alţii, nu înseamnă că nu există. Atunci te-aş cânta în linişte, ca un poet tăcut care, chiar dacă nu îşi scrie poemul, nu înseamnă că nu i-a găsit rime. Poate că singura menire a liniei orizontului este să ascundă de ochii indiscreţi ai curioşilor sărutul dintre pământ şi cer”.