Chemare

          Cândva, în vremea în care mă hotărâsem să mă călugăresc… De fapt, nu, nu am început bine! Mă hotărâsem să mă călugăresc. Nu pentru că aş fi avut cine ştie ce chemare înaltă şi sfântă, ci pentru că… Nu, nici acum nu este bine. Dacă ar fi să ridic o problemă, ar fi una serioasă, deşi îmi vin prea puţine în minte – probleme în sensul de dileme, de întrebări legate de esenţă, de scop de sens. S-ar pune întrebarea, dacă nu îţi place ceea ce găseşti în drumul tău, tot ceea ce te înconjoară şi care caracterizat printr-un singur cuvânt s-ar numi “viaţă”, ce faci?! Te retragi din ea? Încerci să ignori totul, sperând că lucrurile pe care nu le vezi nu există? Sau încerci să schimbi ceva?

        Adevărul este că nu cunosc răspunsul, este pentru prima dată când îmi pun întrebarea. Mie îmi place să trăiesc uşor şi superficial. În cunoaştere nu va găsi nimeni, niciodată, nici fericire nici plăcerea pe care o aflu eu atunci când, zâmbind ascultându-i vorbele, mă gândesc la ce chinuri să mai supun femeia care îmi înflăcărează gândurile. Da, chinuri, spun bine, pentru că unele chinuri atrag după ele voluptate, acea voluptate pe care unii oameni o simt în prezenţa unei şoapte, a unei chemări într-o lume care depăşeşte hotarele realităţii. “Urmează-mă”, îi şoptesc atunci când deschid din somn ochii, “pentru că lumea acestor miliarde de oameni este mult mai săracă decât aceea care ne doreşte doar pe noi doi”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s