De duminică

          Nu mai ţin minte de când am început să dispreţuiesc credinţa oarbă în minciuni bisericeşti şi nici de când mi-a devenit dragă blasfemia. Nu mai ţin minte nici când am râs sfidător prima dată auzind spunându-mi-se că Dumnezeu ar fi iubire. O vreme am susţinut sus şi tare că Dumnezeu a murit. Apoi mi-am dat seama că greşeam; bisericile nu se vor nărui niciodată sub spectrul inutilităţii, pentru că omul are permanentă nevoie să creadă în ceva, să fie dominat de o forţă supranaturală. Poate de aceea, pentru o vreme, am dispreţuit nu numai divinitatea ci şi omul, pentru că este incapabil să înţeleagă un mers ideal al lucrurilor. Dumnezeul lui nu există şi cu atât mai puţin este posibil să fie iubire. Dar dacă ar gândi invers, dacă Iubirea ar fi dumnezeu, lumea ar putea fi perfectă. Perfectă ca un gând atotstăpânitor trimis sub formă de îmbrăţişare capabilă să mântuiască. Duminică liniştită! (1996)

//