Treziri (de suflet sau de „dimineaţă”)

         Adevărul este că nu mă prea trezesc dimineaţa, şi atunci când mi se întâmplă, prin cine ştie ce minune, îmi vine să îmi smulg părul din cap. Dimineţile nu îmi plac, cu excepţia celor de vară în care, înainte de a mă pune să adorm, pot privi îngemănarea întunericului cu câteva raze roşiatic-albăstrui de lumină. De fapt, ca să fiu sincer, rar mi se întâmplă să mă trezesc, pentru o vreme, şi numai în urma vreunui eveniment care să mă zguduie din temelii.

       De ce să mint?! Dacă este vreo caracteristică umană care să nu îmi fie deloc definitorie şi aplicabilă în raporturile cu mine însumi, este pragmatismul. Mă prefer un dezrădăcinat din realitate, idealist peste măsură, chiar dacă un ideal necesită sacrificarea unei vieţi. Rebel fără cauză, aşa mi se mai spunea, deşi de multe ori am spus-o, cauza mea este aceea de a avea posibilitatea să mă trezesc din somn dincolo de miezul zilei şi de a îmi bea în tihnă cafeaua. Dar în tihnă!

         Mi s-a întâmplat odată, cândva, ca femeia cea mai importantă din viaţa mea să îmi strice aşa-zisa dimineaţă luându-mă la rost. “Măi, măgarule”! îmi strigă de cum mă vede cu ochii pe trei sferturi închişi. “Începem de dimineaţă”, mi-am spus, şi m-am pregătit să protestez. Îmi place să le dau ochilor timp să se deschidă după somn, or, dacă sunt luat prea tare sau mă simt nedreptăţit, îmi zboară toată liniştea dimpreună cu zâmbetul, şi dacă încep prost o zi… ştiţi cum este, ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, indiferent de ora la care îşi are fiecare dimineaţa lui. “Eu, măgar?! De ce?!” întreb împăciuitor-curios, simţindu-mă, totuşi, cu câteva muşte pe căciulă. Recunosc, unora dintre femei le-am acordat mereu anumite statute speciale şi chiar câte o circumstanţă deosebită tocmai pentru că indiferent de ce ar fi făcut, îmi luminau dimineţile. “Păi cum de ce?! Tu nu ştii că femeile sunt proaste?! De ce le prosteşti tu şi mai mult”?! “Nu ar trebui să spui aşa ceva, zic, ce, tu nu eşti femeie”? “Ba da, dar şi eu sunt proastă, nu vezi că de fiecare dată mă prosteşti să îţi fac toate poftele”?! Îmi place să zâmbesc la trezire, să spun bună dimineaţa cu zâmbetul pe buze, cu o îmbrăţişare caldă, cu un sărut – aşa că i-am iertat imediat pornirea vehementă, şi, după ce am râs cu poftă, după ce am îmbrăţişat-o aproape cu forţa, pentru că nu vroia să se lase, într-o efuziune sentimentală acaparatoare aproape i-am permis să mă pieptene. Chiar dacă numesc un asemenea lucru blasfemie, doar nu era să umblu ciufulit toată ziua! Dacă mă gândesc bine, este atât de plăcut să mă trezesc din somn vesel şi ciufulit…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s