Într-o vreme cel mai greu de suportat mi se părea sentimentul de recunoştinţă. Mi s-a întâmplat uneori să îl simt născându-se în mine, crescând până când nu îl mai puteam conţine şi simţeam nevoia de a îl exprima. Am făcut-o, de cele mai multe ori într-o manieră precaută, încercând să dau de înţeles că manifestările mele nu sunt simple acte demonstrative, dar nici nu am pus foarte multă căldură în ele. De multe ori am impresia că exagerarea unui sentiment de asemenea natură poate fi confundată cu linguşirea, şi nu în puţine rânduri poate să se considere că ascunde ceva, un interes. Ori, până să ajung la concluzia că un om nu poate face prea multe singur (deşi nu am renunţat definitiv la dorinţa de a îmi dovedi contrariul), m-am ferit să mă comport în vreun fel care să arunce suspiciuni asupra sincerităţilor mele.

          Încă mai cred, şi mă dezic de orice naivitate în această concepţie, că recunoştinţa nu trebuie manifestată prin vorbe sau prin fapte, decât atunci când simţirea o impune. Recunoscătoare pot să fie şi zâmbetul, şi privirile, şi strângerile de mână. Chiar mai uşor de crezut, mai sincere, pentru că, dacă vorbele pot să mimeze şi să disimuleze, cu limbajul trupului (deşi nu este imposibil) este mai greu.

          A fost o vreme în care eram cumplit de răsfăţat, chiar dacă nu mai eram copil, şi aveam impresia că tot ce primeam nu merită nici recunoştinţă, nici mulţumiri. Totul îmi era oferit pentru ceea ce eram eu, pentru că, dacă îmi doream, era imposibil să nu primesc. Mă vedeam un favorit al soartei şi dacă nu mi se oferea eram gata să bat din picior, să cer mai imperativ, să întind mâna şi să iau ceea ce consideram că trebuie să fie al meu. Apoi, mai târziu, am învăţat că acest gen de om poate, dintr-o fericire relativă (relativă numai pentru că nu o apreciază la adevărata valoare), să se prăbuşească în prăpastia celei mai adânci suferinţe. Pentru că, în unele situaţii, se întâmplă lucruri care să deschidă minţi şi ochi, lucruri care să transforme răsfăţatul în raţionalul care înţelege că nu (mai) are dreptul să pretindă şi, cu atât mai puţin, să primească.

          I-am mulţumit nu de mult unui vecin care m-a aşteptat la lift în loc să se grăbească să urce singur şi mi-a zâmbit. I-am mulţumit unei vecine care mi-a oferit braţul când m-a văzut într-o seară mergând tare şchiopătat. Îi mulţumesc în fiecare zi vânzătoarei care îmi aruncă pe tejghea, parcă în silă, pachetul de ţigări, chiar dacă ştiu că este puţin probabil să îmi spună, vreodată, “cu plăcere”. Toate aceste cuvinte le privesc ca pe manifestări irelevante, care nu mă împovărează cu apăsarea recunoştinţei. Deşi, ca şi fericirile, toate lucrurile mari au întrânsele lucruri mici, particule distincte, care le dau naştere. Şi zâmbetele, şi sprijinul, şi mulţumirile lipsite de importanţă capitală, politicoase şi deloc recunoscătoare, compun, în definitiv acel eu întreg, complet, total, care priveşte recunoştinţa cu suspiciune, nu pentru că i-ar fi greu să o poarte pe umeri ci de teamă că nu ar reuşi să o manifeste la adevărata ei valoare.

          Şi mai cred, uneori, că este mai util să mulţumeşti pentru o suferinţă. Mai util, mai greu, mai apreciabil şi mult mai uman. Pentru că, dacă a fost vreodată cineva lângă mine, oferindu-mi în fiecare zi fericirea unui zâmbet, a unei mângâieri, a unei vorbe bune – mici bucurii care mi se cuveneau prin simplul fapt că îi făceam Universului cinstea de a fiinţa în el – am început să îi mulţumesc în gând pentru ele abia în timp ce îi mulţumeam că mi-a rămas măcar cicatrice.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s