A fost o vreme – acum mult timp – în care începusem să cred că urăsc duminicile din pricina durerilor de cap cu care mă trezeam. Într-un final am înţeles că nu era adevărat – m-am hotărât să verific, mi-am luat destinul în propriile mâini şi am rărit durerile. Surpriză! Duminicile îmi păreau chiar mai deprimante decât înainte. Sentimentul trezit de o anumită zi din săptămână nu se datorează, cred eu, vreunei importanţe a ei în economia vieţii individului, mai degrabă mi se pare că ura sau iubirea, după caz, sunt manifestate faţă de simbolurile acesteia.
Azi, zi de biserică şi de sărbătoare, în care până şi Dumnezeu se trage într-un colţ umbros al Raiului ca să putrezească a lene, a odihnă. M-am gândit, ce ar fi să strecor în gândurile unui anumit personaj care îmi devine drag, construindu-se singur (pentru că eu nu particip, mă odihnesc!), o concluzie: „Umanitatea nu are nevoie de Dumnezeu, doar omul are. Nu ştiu de ce, poate pentru a nu permite nici celui mai nestăpânit dintre răzvrătiţi să se simtă doar o furtună într-un pahar cu apă”. Sau într-o cană de ceai, după caz. Duminică suportabilă!
Nevermore 