Despre Gelu nu am mai povestit de foarte multă vreme, nimănui. Student de meserie, dar nicidecum colecţionar de diplome. Copil de cioban, cel mai realizat om din neamul lui de oameni simpli având în vedere că era om cu şcoală – sau de şcoală. Studia Politehnica şi, ca să fie sigur că înţelege ceva, repetase primul an. Doar o dată. Al doilea an l-a aprofundat mai serios, aplecându-se asupra aceloraşi materii vreme de trei ani. Când l-am cunoscut eu încerca pentru a doua oară să fie mândru cursant în anul patru. Fără să dau dovadă de răutate, trebuie să mărturisesc că Gelu îşi trăda fără eforturi originile – nu numai din punct de vedere intelectual, ci şi fizic. Am apreciat la el, însă, chiar foarte mult, faptul că pe alocuri dădea impresia unui om perfect aşezat, care îşi cunoaşte foarte bine limitele. Nu se mai supăra când i se spunea că este student de meserie. Se supăra doar când i se zicea: “Gelule, prost mai eşti”! Atunci se înroşea până în vârful urechilor, clipea des şi, după câteva secunde în care asimila şocul, răspundea: “Bă, da’ nu puteai să o spui şi tu mai elegant”?!
Nu ştiu ce s-a ales de el, ştiu doar că cel puţin pentru încă o vreme a profesat ca student în anul trei, ultima veste despre el fiind aceea că reuşise să treacă în patru. Era o vreme în care admiterile la facultate erau admiteri, şi la fel de adevărat este şi faptul că acela care era declarat admis într-o instituţie de învăţământ superior nu era considerat, implicit, absolvent. Contrar vreunei aparenţe, care fie între noi vorba este doar aparenţă, nu intenţionez să mă lansez în vreo critică a sistemului social-educaţional în care trăim – doar îmi amintesc cu zâmbet larg de Gelu, cel care avea, din spusele celor care îl cunoşteau, două profesii: student, respectiv copil de cioban. Şi cum spunea şi el, cu glasul lui gros, batând în masă cu degetele butucănoase ale palmelor cărora eu, personal, preferam să le spun cazmale: “Bă, păi ce credeţi, că eu, copil de cioban, nu îmi pot cumpăra diploma?! Că vă cumpără tata pe toţi, dacă vrea! Dar mie nu îmi trebuie diploma lor aşa, îmi trebuie să mă lupt pentru ea, ca să îl fac mândru de mine”! Trebuie să recunoaşteţi, frumos spus, şi deopotrivă lăudabil! Şi lăudabil, poate, este şi faptul că angajatorul-sponsor al lui Gelu era mândru de el pentru că era student, absolvirea fiind, în realitate, o condiţie nu numai deloc obligatorie, ci de-a dreptul neesenţială. Şi îmi mai amintesc râzând că Gelu, probabil în virtutea unui strop de inteligenţă brută, populară, le răspundea acelor foşti colegi (ajunşi ingineri) pe care nu îi respecta prea mult: “Bă, oi fi eu prost, da’ tu eşti prost cu diplomă”.
Să îmi mai amintesc de ceva. Într-o noapte, o noapte obositoare, petrecută undeva într-o crâşmă în faţa unor prieteni şi a mai multor pahare, pornind cu toţii legănat înspre casă, observ, pe geamul unei alte crâşme, un anunţ: “Angajăm barman”. A fost o vreme în care mi-aş fi dorit să fiu de cealaltă parte a barului – nu pentru a îmi câştiga traiul, ci o oarecare experienţă în ceea ce priveşte anumite tipologii umane. Aşa am impresia, că barmanul, fără să studieze, îşi însuşeşte anumite noţiuni de psihologie şi, mai ales, are acces la poveşti nenumărate. Ca atare, clătinându-mă, mă prezint în faţa angajatorului pentru un interviu preliminar. “Ce pregătire aveţi”? mă întreabă. Fără să fac paradă că ar putea avea în spatele barului personal cu facultatea absolvită, îi răspund. Se scarpină în cap şi mă întreabă: “Aţi mai studiat şi altceva”? “Da”, răspund, şi îi mai amintesc cele câteva diplome pe care s-a aşternut praful. După ce închei mă priveşte atent, gândindu-se că sunt pus pe glume. “Altceva”? I-am mărturisit că nu, nu avusesem timpul fizic pentru alte studii care, eventual, să îmi aducă vreo calificare pe care nu mi-o doream. Îmi întinde mâna, o strânge bărbăteşte şi îmi spune sincer: “Îmi pare rău, nu sunteţi suficient de calificat”. De câte ori îmi amintesc, râd cu poftă, mai ales încercând să îmi închipui cum arătam cu stupefacţia întipărită pe chip, spunându-mi în gând: “La dracu’ mi-am luat toate diplomele alea?! că nici barman nu pot să fiu”. Cine vrea să râdă, să râdă, eu nu mă mai supăr, cu atât mai mult cu cât râd eu însumi…
Într-o seară, discutând cu cineva, începuserăm să facem o listă cu atributele care caracterizează fiinţa umană – instinctualitatea, raţiunea, teama… Adaptabilitatea. Adaptabilitatea este, de multe ori, cea mai importantă calitate de care beneficiem. Dinozaurii nu au avut puterea să se adapteze schimbărilor climaterice şi au dispărut. Omul, în schimb, are puterea de a se integra – adevărat, mai greu sau mai uşor – ipostazelor în care îl aşază viaţa şi are mereu puterea să o ia de la zero în baza singurei calificări care, la un anumit moment, contează cu adevărat: “fiinţă adaptabilă”.
Nevermore 