Ninsoare altfel (Răzvan Nicula)

Am să te ning cu puf de păpădie,
Cu jar aprins, fierbinte, în privire,
Cu vis şi cu speranţa a ce va fi să fie,
Cu promisiuni zadarnice de nemurire,

Cu frunze verzi scornite de copaci,
Cu cer albastru, nepătat de nori,
Cu mângâieri, atunci când te dezbraci,
Şi cu sărut incandescent în zori.

Am să te ning cu ale florilor petale,
Cu adieri de vânt suflate peste piele,
Ţi-oi ninge-n ochi vii aurore boreale
Şi mi te-aş cerne, lună între stele,

În lumi de adevăr deşi nu sunt reale,
În gânduri care plâng să te cuprindă,
În iadurile poftelor carnale
Şi-n nebunii ce tind să se extindă.

Am să te ning cu primăveri nebune,
Cu veri toride curgând adânc în vene,
Cu zâmbet prins în ochii de cărbune,
Chemându-te în lumi nepământene;

Cu mine însumi trupul ţi l-aş ninge
Acoperindu-te cu buzele pe umeri –
Aşa ţi-aş fi mereu ninsoarea care-nvinge
Ani-clipe care trec fără să-i numeri.

Metalul săptămânii

          A fost o vreme în care nu aveam timp să dorm. Mă temeam că pierd prea mult timp, mi se părea că sunt atât de multe lucruri de făcut! Aveam impresia că somnul m-ar fi încurcat, cu atât mai mult cu cât îmi spuneam că am vreme să dorm după moarte. Nu ştiu dacă nu conştientizam sau uitasem că somnul este fratele mai mic al morţii – şi nu este deloc imposibil ca el să fie modul prin care, de fapt, ne obisnuim cu ea. Omul se teme de necunoscut, şi de multe ori am impresia că nu face bine. În loc să se teamă şi să fugă ar face mai bine să caute să cunoască, deoarece cunoaşterea înseamnă putere; puterea înseamnă capacitatea de a domina frica; înfrânarea fricii poate să însemne, în multe cazuri, mai multe vise. Sunt sigur, am văzut oameni atât de speriaţi să viseze încât le-aş cere, dacă s-ar putea, să le dorm eu toate somnurile!

Diverse rele, cu muzică bună

        Mă gândeam să scriu ceva despre un personaj care îşi plânge iubirea pierdută, dar nu m-am apucat, mi-a fost lene. De fapt, de ce să mint, am dubii. Uneori îmi vine greu să cred că mai există oameni care să fie plânşi. Până şi iubirile, cele mai multe, sunt imitaţii, sentimente pipernicite care se reflectă azi pe un trup, mâine pe altul, în funcţie de care anume apare în raza vizuală a iubitorului.

       De multe ori mi se pare că omul, cu cât mai mult avansează în timp, cu atât mai mult se îndepărtează de forma sa, de varianta sa ideală. Da, astăzi mi-am pus una din cele mai dragi măști, a întristatului de toate cele pe care le observă în jur. Și îmi răsună în minte întrebarea poetului – la care, bineînțeles, răspunsul, în orice timp ar fi dat, este aceeași negație hotărâtă – “Au prezentul nu ni-i mare”?!

         Mi s-a întâmplat de multe ori să mă întreb care este răul mai greu de suportat, manifestarea unei permanente nemulțumiri față de timpul prezent, sau lipsa de putere de a îl schimba? Răspunsul nu l-am aflat, îmi tot spun mereu să nu gândesc, să trăiesc simplu și superficial. În definitiv, acela care ar reuși să schimbe ceva într-o zi, nu face altceva decât să dea naștere nemulțumitului de mâine. Și atunci, chiar dacă este singurul lucru veșnic pe lume, ce rost are schimbarea?!

          “Ce ai schimba din mersul lumii dacă ți-ar sta în putere”?

       Nimic, atunci când îmi este prea lene și prea teamă să devin altul. Totul, atunci când îmi este prea teamă de cel care sunt. Adevărul este că sunt două tipuri de oameni – cei născuți să se conformeze și alții, care chiar fără a schimba mare lucru, reușesc să impună firescului mersul lor, poate de-a dreptul nefiresc.

Responsabilitatea în iresponsabilitate

        Într-o zi, cândva, de mult, din proprie iniţiativă şi cu ajutorul unui concurs de împrejurări, am hotărât: “trebuie să fiu responsabil”. După o vreme, tot încercând, mi-am dat seama că este imposibil şi nu numai atât, dar nici nu mi-ar face plăcere. De ce mi-aş asuma, spre exemplu, responsabilitatea vreunui criminal pe care mi l-aş imagina, cuprinzându-l în unele rânduri care mi s-ar scurge de sub degete? Sau, în cazul vreunei arderi pe rug, una care s-ar desfăşura în cel mai mic detaliu în mintea mea, de ce ar trebui să fiu gata pentru a fi tras la răspundere?

          Exemplele ar putea continua, având în vedere că în anumite momente îmi trec prin minte tot felul de idei, de imagini, de fragmente de viaţă întâmplată sau neîntâmplată încă, a mea sau a altora. Din fericire, o crimă săvârşită în imaginaţie nu cade sub incidenţa legii, iar braţul lung al acesteia nu poate decât să se mişte într-un gest de lehamite în ceea ce mă priveşte, pentru că, cel puţin deocamdată, nu există restricţii în privinţa dimensiunilor imaginare.

          În fața celorlalte concepții mi-am fabricat o scuză – “eu scriu”. Trăiesc sau îmi închipui că trăiesc (ceea ce de altfel poate să fie un semn clar de nebunie) întâmplări pe care le prind între rânduri pregătite pentru acei ochi care vor să le vadă. De aceea, spun, nu îmi trebuie viața comună, banală și împovărător de plictisitoare a tuturor; nu îmi trebuie nici nevastă, nici copii – adevărul fiind, unul așa cum sunt eu îi este suficient lumii, nu este deloc necesar să fim doi.

        Un alt adevăr este că oamenilor, şi celor mici şi celor mari, şi visătorilor şi pragmaticilor, le plac poveştile. Sunt mulţi cei care nu le (re)cunosc utilitatea, sunt mulţi şi cei care îşi manifestă superioritatea faţă de firile înclinate către vis, şi totuşi, dacă omului i se pot lua multe pe lumea aceasta, nu i se poate lua libertatea gândului. Iar libertatea gândului este prin sine însăşi, în mod definitoriu, povestea.

          Aș putea declara, deci, în cazul în care aș deveni responsabil prin cine știe ce împrejurări nefericite, că sunt altfel decât ceilalți, că mi-au fost amuțite nu poveștile, ci însăși libertatea de a cutreiera cu gândul. Pentru că eu rămân la o anumită concepție: niciun om cu adevărat responsabil nu calcă pe tărâmuri de închipuire decât cu ajutorul altora, cu ajutorul iresponsabililor. Exemple de iresponsabili?! Nenumărate – unul alcoolic, găsit mort prin boscheți; un șchiop s-a înarmat și a plecat la război; un copil de bani gata, francez, trimis să își facă un rost, a avut norocul să îi moară tatăl. Moștenind o avere impresionantă s-a apucat să scrie versuri, împrietenindu-se cu opiul și cântând înflăcărat o târfă.

        În definitiv, responsabilitatea însăși este, totuși, o noțiune variabilă. Ați văzut vreodată un copil – care, prin definiție, nu poate fi decât iresponsabil – cât de în serios își ia activitatea, cât de responsabil și de meticulos reflectă, cu ajutorul unei lupe, razele de soare pe spinarea unei furnici? Și eu sunt la fel de responsabil în fața conținutului unui pahar, în fața buzelor crispate pe care trebuie să le fac să râdă, a ochilor din care trebuie să storc lacrimi, în fața vreunei femei pe care îmi doresc măcar să încerc să o cuceresc. “Lucruri mărunte” – ar spune unii. I-aș contrazice vehement. “Nu, deloc”! De multe ori îmi spun, cea mai mare responsabilitate a mea este să fiu iresponsabil, pentru că în adâncurile unei vieți comune care sufocă imaginarul, responsabile, adică, nu se poate descoperi niciodată filonul vreunei povești.

Sufletul şi fericirea

          Că tot suntem în prag de sărbătoare, poate ar fi frumos din partea mea să recunosc că, uneori, în faţa femeilor rămân fără vorbe. Adevărat, o imagine face cât o mie de cuvinte, şi un zâmbet face, de multe ori, cât o mie de alte imagini. Mi-am spus-o de atâtea ori încât am început să o cred, din lucrurile mici se nasc fericirile mari. Fericirile mari nu au nevoie nici de cuvinte pentru a fi descrise, nici de imagini care să le răsfrângă, doar de suflete exuberante care să le simtă. Sufletul fără fericire se ofileşte şi moare, iar fericirea fără vreun suflet în care să se manifeste nu valorează nimic. Poate de aceea îşi şoptesc, în taină, şi îşi cântă, ele, sufletul şi fericirea…

Metalul săptămânii

         Ultima oară când m-am uitat la ceas era „fix”. Noaptea. E clar, mă iubeşte cineva. De unde să ştiu cine?! Aşa zice superstiţia, de-asta ştiu… Încerc să mi-o închipui, cu pleoapele lăsate peste ochii negri, răsuflând egal în somn, în vis. În visul acela în care îmi stă alături şi mă cuprinde zâmbind.

          Nu, nu e bine. Aşa ceva nu are niciun farmec, nici să fie povestit cuiva, nici să fie scris, nici să fie citit.

         Mi-o închipui transpirată, respirând greu, sacadat, sprijinită în coate, cu capul ridicat de pe pernă, alungându-şi astfel coşmarul. Este înspăimântată şi puţin iritată, deopotrivă. S-a trezit pentru că mă visa, şi pentru că nu m-a putut îmbrăţişa, numele meu i-a scăpat de pe buze ca un scâncet, ca un suspin, ca o primă lacrimă care prevesteşte potopul. Da, aşa este mai bine, aşa îmi place să mi-o imaginez. Atât de bogată în suflet încât să fie gata să plângă pentru iubire, indiferent dacă este sau nu fantasmă, indiferent dacă este sau nu coşmar. Şi atunci când nu plânge, să o strige. Acum, antidepresiv.

Maturităţi sau imaturităţi, depinde

          Dacă m-ar întreba cineva ce înseamnă a fi matur, cred că cel mai sincer răspuns ar fi că nu ştiu. Nu, să nu râdeţi! De râs ar trebui să fie acela care susţine că ştie fără să ştie, nicidecum acela care, cu bună credinţă, îşi recunoaşte limitele. În apărarea mea, aş spune că mi-e prea lene ca să caut definiţia în DEX, dar aş minţi. Adevărul este că nu ştiu şi aşa vreau să rămân, neştiutor. Cred că maturizarea este o crimă împotriva copilului care vreau să fiu până când oi închide ochii. Odată, cândva, l-am prins bărbăteşte de guler şi l-am scuturat, copleşindu-l cu viaţa înfiorătoare de “om mare”. O vreme a părut că înţelege că i-a venit vremea să se ducă şi să mă lase, dar într-o noapte, pe când încercam să mă odihnesc, a început să îmi pună tot felul de întrebări, mai mult sau deloc stupide. “De ce trebuie să te trezeşti dimineaţa şi să pleci”? mă întreba. “Pentru că aşa fac oamenii mari, maturi şi serioşi”. “Dar tu nu eşti nici mare, nici serios. Dacă ai renunţat să mai mănânci dulciuri pentru că ţii la siluetă, nu înseamnă că nu mai eşti copil. Şi, de fapt, tu eşti eu, dar eu sunt copil, nu sunt mare. Şi serios nu este nici unul dintre noi, nu vezi cum râdem de prostiile pe care le-am făcut de-a lungul timpului”?!

          Ar trebui să mă opresc din redarea unui asemenea dialog – nu, nu mă deranjează să mi se spună că de multe ori demonstrez că habar nu am ce înseamnă maturitatea, mai mult mă înspăimântă să fiu luat de nebun. Adică, eu ştiu că sunt, dar am psihologul meu şi chiar facem progrese, nu este nevoie să fiu arătat cu degetul! Este oare posibil ca maturitatea să fie aceea care îi permite omului să pună etichete şi să arunce piatra? Copiii sunt sinceri, cruzi şi crud de sinceri, dar nu pun niciodată etichete. Nu l-am auzit pe vreunul să îi spună altuia “eu nu mă joc cu tine pentru că eşti ţigan”, mereu am auzit “nu mă joc cu tine, nu mă lasă tata, pentru că eşti ţigan”. Dar dacă maturitatea ar fi ceea ce spuneam, etichetarea, bolovanul în zborul său către o ţintă, prefer să o păstrez departe de mine – deşi, mărturisesc, am impresia că uneori îmi dă târcoale.

          Să revin, deşi spuneam că mă voi opri să mai redau dialogurile dintre mine şi copilul din mine – sau de mine, cum vă place. O voi face, dar nu înainte de a aminti că într-o zi şi-a pus mâinile în şolduri, şi-a ţuguiat buzele ca să dea mai multă rotunjime cuvintelor şi puţin încruntat mi-a spus: “De mâine nu te mai duci niciunde. Rămâi cu mine și facem ceva care să ne placă. Colorăm, scriem, vedem noi! Și așa, nu vezi că nu mai ești deloc tu”?! Atunci l-am privit atent și pentru prima oară după multă vreme mi s-a făcut teamă pentru el. Probabil acela a fost singurul gest adevărat de maturitate pe care l-am făcut, să îl ascult. Dacă nu îți place ceea ce faci, ceea ce ești, ceea ce te înconjoară, într-un anumit timp, mai lung sau mai scurt, mori tu însuți, ca individ. Probabil maturitatea este capacitatea de a înțelege că niciodată nu poți dobândi ceva fără a sacrifica altceva. Niciodată nu putem avea totul, dar dacă pierdem, trebuie să avem grijă să pierdem lucruri pe care le considerăm mai puțin importante.

        Sau, poate, maturitatea să fie izvorul convingerii că orice mântuire, fie ea divină, omenească, sufletească sau oricum ar fi, alungă din sine ceea ce o precede şi, totodată, îi conferă un rost – suferinţa?!

          Dacă m-ar întreba cineva ce este maturitatea, nu m-aș rușina să spun că nu știu. Mie îmi place să trăiesc ușor, superficial, fără să gândesc. Şi, în realitate, nici nu mă interesează, îmi este mai scump copilul din mine.