Metalul săptămânii

… care mi s-a părut că ar trebui să fie altfel.

Anunțuri

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (IV)

          Încercând să mă binedispun mi-am amintit de un lucru pe care mi l-a spus o femeie nemulţumită de conduita mea: “O să ajungi un bătrân alb, cu câteva fire rare de păr în cap, pe care nu o să îl iubească nimeni, şi o să mori singur”! I-am râs în nas, când mi-a spus-o, dar fără vreo urmă de ironie, fără răutate, mai degrabă cu poftă. Hohotele de râs mi s-au prăvălit înafara fiinţei spărgând tăcerea sub care spera să mă îngroape, anulând impresia oricărei spaime despre care ea credea că m-ar fi putut cuprinde. După ce nu a mai fost în faţa mea, având în vedere modul în care a plecat, m-am gândit că până şi o insultă ar fi jignit-o mai puţin. Aşa sunt oamenii, preferă de multe ori cuvântul şi nu fapta, şi mulţi iartă mai degrabă o insultă decât o atitudine sfidător-jignitoare.

           Adevărul este că terenul genetic îmi este bun, sunt şanse minime să mă pricopsesc cu vreo calviţie. În plus, atâta timp cât vor exista încă femei invidioase pe părul meu, îmi permit să stau liniştit şi să râd cu poftă de cei care îi prevăd un viitor sumbru. Am râs, spuneam, de acea femeie, cu acea pornire pe care o declanşează orice glumă bună, orice comic de bună calitate, şi nu m-am considerat niciodată vinovat de vreo intenţie ofensatoare. La fel de adevărat este, însă, şi faptul că atunci când păşim, mai devreme sau mai târziu, chiar fără voie, în drumul nostru vom strivi şi câteva furnici, lucru pentru care nu trebuie să avem remuşcări. Acesta este cursul vieţii, al mersului înainte, mereu va exista câte o formă de viaţă zdrobită sub o talpă, şi dacă ne-am face griji pentru asemenea lucruri mărunte ar trebui să stăm mereu zâvorâţi într-un spaţiu minim, pentru a nu îi pune în pericol pe alţii. Cât despre remuşcări, ele îşi au rolul lor, dar trebuie controlate, încuiate undeva în străfunduri şi lăsate să respire doar atunci când posesorul lor consideră de cuviinţă.  Eu nu am prea avut ocazia să le las să mă bântuie, deşi a fost vreme în care eram curios cum le-aş resimţi…

          Uneori îmi spun, privindu-mă în oglindă, că Dumnezeu s-a întrecut pe sine însuşi atunci când m-a creat. Poate pentru că sunt înzestrat cu frumuseţe mi se iartă multe şi mi se suportă şi mai multe. Sunt de multe ori lăudat, ba pentru ochi, ba pentru buze, ba pentru zâmbet, ba pentru armonia corpului. De aceea am rămas surprins într-o dimineaţă când, sorbindu-mi cafeaua, femeia lângă care mă trezisem mi-a spus: “te îndrăgesc pentru ceea ce eşti, pentru fizic, pentru intelect, pentru suflet. Te îndrăgesc, cu bunele şi cu relele tale”. Am mai spus-o, şi o voi susţine mereu – fiecare trebuie să îşi cunoască locul, prostia trebuie să se plătească, iar cocoşatul nu trebuie lăsat să îşi închipuie că prin aplicarea legilor compensaţiei i se poate ierta hidoşenia. Ridicându-mă de lângă ea i-am aruncat în faţă ceea ce nu înţelesese până atunci. Există un moment pentru toate. Rolul ei în viaţa mea era simplu – să mă placă pentru chip şi pentru trup. Şi să le laude, fără să îmi amintească nici măcar o clipă de altceva. Încă este momentul laudelor pentru frumuseţe, abia mai târziu, când în cruzimea lor timpul şi, poate, viciul mă vor deposeda de ea, atunci va fi cazul să fiu îndrăgit pentru intelect şi pentru suflet. Deşi, îmi închipui, în acel moment voi rămâne în cumpănă dacă nu cumva, în pofida avidităţii mele de a primi laude, nu va trebui să mă lipsesc de multe dintre ele. Aşa îmi închipui, că un suflet corupt de viciu nu poate să fie îndrăgit decât de cele care îi seamănă, şi să fie respins cu teamă de celelalte. Iar eu, dacă m-am temut vreodată de ceva în afară de clipa în care mi-aş pierde frumuseţea, m-am temut de întunericul sufletelor corupte. M-a privit enervată şi acea femeie, încercând să îmi arunce pe umeri povara ruşinii: “Frumuseţea trece, nu este importantă. Importantă este comuniunea dintre suflete, modul în care rezonează, felul în care se îmbogăţesc prin experienţe, fiecare separat dar şi împreună. Refuz să cred că îţi închipui că eşti aici doar pentru chipul tău”. I-am râs în faţă, m-am îmbrăcat şi am plecat, refuzând să o mai întâlnesc vreodată. Mi s-a părut exact genul de profesor stupid care, după ce a învăţat un copil tabla înmulţirii, are direct pretenţia ca elevul să rezolve ecuaţii de gradul doi. Aprecierea sufletului este inventată de cei care nu au avut parte de frumuseţe. Aprecierea intelectului a fost inventată de cei care nu au mai avut suflet pentru care să fie apreciaţi. Aprecierea frumuseţii, în schimb, este cea mai spontană, cea mai impulsivă, cea mai sinceră dintre toate, pentru că aceasta, deşi supusă subiectivităţii fiecăruia, nu poate să fie contestată sub povara postulatului. Mai ales în condiţiile în care este lăudată nu de propriu-i stăpân, ci de alţii, din jur, de oameni dispuşi să fie răniţi şi chiar călcaţi în picioare pentru a se putea bucura de ea. Mai mult de atât, sufletul şi intelectul nu au dreptul la cruzime, copilăria şi frumuseţea da. De aceea i-am aruncat cuiva în faţă cuvinte pe care fără îndoială le merita şi de care nu am vrut să o cruţ. “Nu te mai împăuna atâta că eşti frumos, pe mine nu m-a dat pe spate când te-am văzut prima oară”, mi-a zis. “Nu, i-am răspuns, te-a aşezat pe coate şi pe genunchi cu bazinul ridicat înspre mine, abia apoi te-a dat şi pe spate”. I-am văzut lacrimile lucind în ochi, răsfrângându-mi zâmbetul muşcător. Da, pe lângă privirea aceea absentă, neîntoarsă nici în interior, nici îndreptată spre exterior, mi-am studiat şi zâmbetul acesta care doare, care mutilează, care muşcă ucigător. Pentru că este o vreme pentru fiecare lucru în parte, şi pentru acţiune, şi pentru inacţiune, şi pentru luptă, şi pentru tăcere, şi pentru frumuseţe, şi pentru sufletisme. Iar cei care nu reuşesc să înţeleagă acest lucru trebuie să plătească pentru incapacităţile lor.

//

De duminică

          Mi-am pus problema, în zilele care au trecut, că nu ar strica să încerc să mă plasez într-o oarecare concordanţă cu ziua de duminică. Adică, cu înţelesurile ei, cu simbolurile, cu obiceiurile. Poate şi pentru că puţină variaţie nu strică, şi cine ştie, ura şi dispreţul pentru o asemenea zi mi se pot transforma în dragoste. M-am gândit chiar serios la acest lucru şi aproape mă convinsesem să încerc, până când oglinda m-a deturnat de la un asemenea plan. Adevărul este că nu am suflet atât de mare încât atunci când nu am tot ce îmi doresc să îmi pese de pacea mondială. Vorba cântecului… mai ales că fără puţin egoism plăcerile vieţii nu mai au acelaşi gust. Duminică faină!

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (III)

          “Să nu judeci pe cineva pentru ceea ce a ajuns până când nu îi cunoşti motivele” – aşa îmi spuneam şi eu cândva. Cândva, înainte să îmi dau seama şi să înţeleg că o asemenea concepţie este nu numai dăunătoare ci şi plină de slăbiciune. Caracterele puternice se modelează şi devin ceea ce trebuie să devină prin propria lor sedimentare, în funcţie de straturile care le definesc sufleteşte şi motivaţional. Motivele, motivările, scuzele, acel “am devenit ceea ce sunt pentru că soarta m-a îngenuncheat” sunt replici patetice ale oamenilor slabi – oameni care mai bine ar fi făcut, dacă tot au fost îngenuncheaţi, să şi moară, de durere sau de ruşine, de dezamăgire sau de suferinţă. Nu numai rasa umană este caracterizată prin slăbiciune, deşi ea, slăbiciunea, este unul dintre cele mai cumplite blesteme care pot să fie aruncate asupra cuiva.

          Cândva făcusem, deşi înaintea mea o făcuseră şi alţii, o clasificare a sentimentelor, împărţindu-le în sentimente de-a dreptul dăunătoare şi sentimente care prin trăirile trezite pot să dea aripi, pot aprinde motivaţii în pieptul cel mai bicisnic. Nu am dus-o niciodată până la capăt, această clasificare, pentru că m-am ferit să iau fiecare sentiment şi să îl aşez, de sine stătător, într-o anumită categorie. Sentimentele au asupra oamenilor efecte diferite, mai puternice sau mai slabe, mai rapide sau mai întârziate. Ca şi alcoolul. Spre exemplu, iubirea poate să întărească un caracter slab şi să îngenuncheze unul puternic – or într-o asemenea situaţie nu se poate spune despre ea, generalizând, nici că ar fi benefică, nici că ar fi dăunătoare. Ca sentiment pozitiv, iubirea motivează, dar deopotrivă, aceasta poate să devină sentiment negativ, autodistructiv. La fel cum ura, dacă alegem să privim extremele, în momentul în care se împrăştie în interiorul individului, înăbuşită, oprită din orice altă manifestare exterioară, devine sentiment negativ. Atunci când, însă, acela care urăşte îşi reflectă sentimentul în exterior, asupra obiectului sentimentului, devine pozitivă şi, poate mă hazardez, cel mai dezirabil sentiment din întreaga gamă disponibilă fiinţei umane.

          Privind pe fereastră, de data aceasta întors în gândurile mele, mi-am spus că vagabondul acela, neomul, nu avea nicio scuză nici pentru familiaritatea cu care mi se adresase, nici pentru că fusese incapabil să îşi păstreze statutul de om. Mi-am alungat repede gândurile care încercau să îi ia apărarea. În clipa în care am realizat că îmi spuneam “cine ştie ce nenorociri l-or fi lovit de a ajuns aşa” am alungat gândul, fiind gata chiar să mă cert pe mine însumi pentru o asemenea îngăduinţă. Trecutul nu contează niciodată, iar rănile lui trebuie să se vindece, atât pe trup cât şi în suflet. Sechelele şi cicatricile sunt pentru oameni slabi, pentru aceia care în loc să aibă în faţă un scop bine definit pe care să îl urmărească, aleg să se aşeze, să privească în spate şi să se laude cu rănile căpătate în cine ştie ce încleştări cu viaţa. Oamenii slabi, unul din cele mai mari defecte ale umanităţii şi totuşi, la un anumit moment, motor al progresului, născători indirecţi ai structurilor sociale…

         Îmi simţeam fruntea arzând şi ochii îngustându-mi-se din ce în ce mai mult. Aşa mi se întâmplă când mă enervez. Mă simt pe mine în mine însumi, captiv şi temnicier deopotrivă, pentru că încerc să îmi joc în mod constant teatrul de zi cu zi, arborând masca impasibilului în orice moment, în orice situaţie. Este o dovadă de putere şi asta. În primul rând putere asupra sinelui, în al doilea asupra lumii. Omul este un iepure sperios şi în momentul în care simte o putere mai mare decât a lui apropiindu-se, protejat de mecanismele sociale nu o mai ia la fugă, nu se mai ascunde, dar nici nu îndrăzneşte să se apropie prea mult, sau să o înfrunte. Este un sentiment extraordinar pe care  l-aş recomanda oricui, mai puţin oamenilor slabi. Acel sentiment de trai în braţele unei pseudoizolări care să se schimbe, cameleonic, când în izolare completă, când în socializare totală. Ceilalţi, oamenii, sunt uimiţi, stupefiaţi, copleşiţi, punându-şi nu de puţine ori întrebări; “cum este posibil ca aceeaşi persoană să aibă atitudini atât de diferite? Cum poate extrovertitul să fie şi introvertit şi cum poate iubitorul de singurătate să îi întoarcă spatele pentru perioade îndelungate”? Omul simplu nu a auzit de dualitate, şi dacă a auzit, nu o înţelege. Este şi normal, pentru că şi iepurele, este doar fricos, este doar blând, nu se poate transforma brusc în contrariul esenţei sale. Şi, în general, nici oamenii nu pot, decât în cazuri excepţionale, în cadrul unor excepţii care, probabil, confirmă regula. Într-o vreme mi se părea normală propoziţia logică “omul este om”. Am uitat de ce, mai ales pentru că acum cred altfel. Omul este om, într-adevăr, dar totodată, fără să o ştie, este neom în devenire. Nimeni nu îşi cunoaşte nici destinul, nici cele care i se pregătesc în viitor, nici puterile. Unii ajung la sfârşitul vieţii oameni, alţii ajung neoameni, şi nu se ştie niciodată când poate să apară o asemenea transformare. Motivele nu sunt niciodată importante, important este doar momentul în care se întâmplă; şi, condamnabilă, lipsa puterii de a îndura.

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (II)

          Fumătorii invocă, uneori, o lege a cărei manifestare am observat-o şi eu, în anumite momente. Se spune că dacă aştepţi autobuzul, cel mai probabil este ca acesta să ajungă în staţie imediat după ce ţi-ai aprins ţigara. În acea seară nu a fost chiar aşa – apucasem să îmi fumez ţigara pe jumătate. Înainte să mă îndrept către marginea trotuarului am mai tras un fum şi m-am pregătit să o arunc. Atunci, pe neaşteptate, l-am auzit din nou: “nu o arunca dacă”… L-am ţintuit cu privirea şi cred că umilinţa la care mă simţeam supus mi se citea pe faţă. L-am mai măsurat o dată, de sus până jos, apoi rânjind i-am aruncat ţigara nestinsă la picioare. I-am întors spatele dar nu m-am putut abţine să nu caut să îl mai privesc de la fereastra autobuzului. Mi-a zâmbit vesel, mi-a făcut cu mâna şi mi-a strigat: “Mulţumesc”! Am vrut să cobor şi să îi aplic o corecţie fizică. De prea multe ori s-a ajuns în lumea asta la situaţii cumplite pentru că oamenii superiori s-au lăsat umiliţi de cei inferiori lor, motivând: “Nu este suficient să ţi se spună un lucru, trebuie să vezi şi cine o spune”. În anumite cazuri mi se pare mai indicat ca orice încercare de răsturnare a evidenţelor să fie stopată din faşă. Prostului trebuie să i se dovedească faptul că este prost atunci când vrea să pară inteligent. Plebei care are aere de înaltă societate trebuie să i se amintească fără menajamente unde îi este locul. Urâtului trebuie să i se arunce în faţă defectele fizice înainte de a ajunge să creadă că prin cine ştie ce artificiu, compensând cu frumuseţea sufletească, poate trece înaintea celui frumos.

          Asemenea concepţii egalitariste ar trebui condamnate, iar cei care încearcă să se folosească de ele ar trebui pedepsiţi, fie fizic, fie psihic. Fiecare trebuie să îşi cunoască locul, să fie conştient de capacităţile sale, de calităţi şi de posibilităţi, şi să nu invoce cu inconştienţă egalitatea pentru că niciunde în lume un om nu se naşte egal cu altul. În plus, acest individ care nici măcar om nu mai era, nu se făcea vinovat numai pentru că încercase să se considere egalul meu, ci şi de faptul că îndrăznise să mă considere egalul lui.

          Când autobuzul se puse în mişcare i-am mai privit o dată faţa şi mi s-a părut că pe ea, dimpreună cu plăcerea fumatului, se putea citi o anumită blândeţe. O blândeţe fie bovină, fie, mai degrabă, iepurească, dacă am privi ca adevărată afirmaţia lui Rousseau, cum că omul ar fi asemănător iepurelui, atât din punct de vedere al inofensivităţii cât şi al curajului. M-a tulburat puţin imaginea aceea, pentru că, indiferent de care parte a contractualismului ar alege să se situeze cineva, societatea, în definitv, s-a născut din nevoia de protecţie a celui slab în faţa celui puternic. Nu m-aş putea pronunţa dacă şi-a atins sau nu scopul, pentru că, de fapt, aceleaşi legi ale junglei se manifestă într-un climat mai restrictiv în care fiecare nu trebuie decât să găsească soluţia de a îl oprima pe cel pe care îl depăşeşte în putere prin mijloace considerate unanim legale, chiar dacă nu şi morale. “Şi atunci, aproape mi-a venit să îmi spun mie, neomul acesta este, aproape cu siguranţă, mai om decât toţi ceilalţi care au viermuit pentru câteva minute în jurul lui”.

          Aproape toată lumea are pe chip o anumită expresie, în funcţie de ceea ce se întâmplă în spatele “faţadei”. Expresiile mele, privirile absente, deloc interesate de interior sau de exterior au fost la început studiate, înainte de a deveni instinct. Poate pentru că a fost o vreme în care îmi simţeam sufletul slab şi mă temeam să îmi arăt slăbiciunea. Acum a devenit totul atât de natural şi atât de reuşit încât uneori am impresia că zidul scorojit al unei case părăsite poate să fie mai expresiv decât chipul meu. Îmi place mult gândul ăsta, mă face să mă simt puternic, chiar dacă, din sila pe care mi-a provocat-o neomul acela, ticălosul care îndrăznise să mă coboare pe aceeaşi treaptă cu el vorbindu-mi într-atât de familiar, nu a simţit pe propria-i piele puterea şi îndârjirea care zac în mine.

          Adevărul este că iepurii nu sunt deloc îndârjiţi, niciodată. Ei până şi mâncarea şi-o mănâncă cu spaimă şi cu grabă, ca şi cum oricând ar exista pericolul nu numai să fie deposedaţi de ea, dar chiar să devină ei înşişi hrană. Lucru adevărat de altfel. Dar, cu toate acestea, în ochi li se citeşte blândeţea, aşa cum mă intriga că se întâmplase pe chipul acelui neom care, aproape sigur, fusese cândva om. Spun că fusese om şi îmi susţin concepţia cu tărie pentru că, asemenea supraomului, neomul nu se naşte, devine. Susţineam că oamenii nu se nasc niciodată, niciunde, egali între ei şi voi susţine mereu acest lucru tocmai pentru că singurul semn de egalitate dintre noi este condiţia umană ca apartenenţă la specie. Dar nu, aceasta nu este decât o echivalenţă conjuncturală, nicidecum o egalitate, pentru faptul că, dacă o anumită soartă, sau putere, a vrut să ne naştem oameni, nu înseamnă că şi în cadrul speciei noastre nu există iepuri, viermi, vulturi, tigri sau lupi.

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (I)

          A venit primăvara, chiar începe să bată spre vară. O simt, dar nu de asta o spun cu atâta certitudine. Sunt atât de sigur pentru că o văd. Nu, nu în calendar…

         Acum câteva nopţi nu am putut să dorm din cauza unui câine. S-a apucat, puţin după miezul nopţii, să hăulească tânguit şi lugubru. Nici măcar nu era lună, am verificat, cerul era acoperit de o pânză groasă de întuneric. A doua zi, când m-am trezit şi îmi beam cafeaua, am aflat că a murit un vecin. O presimţise câinele, dacă nu cumva chiar el hotărâse acest lucru. Îmi pun uneori întrebarea dacă animalele presimt moartea stăpânului, o prevestesc, sau o hotărăsc. Nu ştiu, mi se pare că Universul are prea multe legi pe care suntem incapabili să le cunoaştem sau să le înţelegem…

          Dar, cum spuneam, văd! Văd că se apropie vara. Femeia, ca orice alt animal, are un al şaselea simţ care, ipotetic, îi permite să presimtă ceva ce are să se întâmple. De aceea mi-am ales-o de mult ca barometru. În momentul în care începe să piardă din haine, atunci când devine mai uşor de privit şi de dezbrăcat, orice bărbat cu capul pe umeri ştie că se apropie vara.

          În urma prognozei meteo pe care o urmăresc cu atenţie în fiecare loc în care merg, am început să renunţ treptat la garderoba de iarnă şi să trec la cea de vară. În acea seară decisesem, totuşi, să nu îmi pun în pericol sănătatea – ştiu, se spune că oamenii inteligenţi răcesc vara, dar decât să dovedesc ceva printr-o asemenea metodă, prefer să îmi sacrific imaginea şi să fiu mai grijuliu. Eram îmbrăcat în blugi albaştri, subţiri, şi în tricou negru mulat. Peste, îmbrăcasem o haină de piele, lungă până aproape de glezne, care nu prea trece neobservată, nu pentru frumuseţea ei ci pentru că mă înfrumuseţează pe mine şi mai mult. Dar nu, aici nu este nevoie să mă laud singur, am cine să mă laude!

         Mergeam la bere, normal – termen pe care îl folosesc în mod generic, pentru că, deşi spun mereu “ies la bere” mi se întâmplă să nu mă dau în lături de la vreun vin sau de la un rom, şi să uit complet de drojdia dezgustătoare pe care o invoc ca scop al ieşirilor mele. Mă retrăsesem în apropierea unui coş de gunoi şi, aşteptând autobuzul, îmi aprinsesem o ţigară. Îmi plimbam privirea în jur fără să văd ceva – o privire oarbă şi întoarsă spre interior, care nu priveşte nici în afară, dar nici în străfundurile sufletului. Privire absentă şi dezinteresată de orice, una din specialităţile mele. Am tresărit aproape vizibil când o umbră mă întrebă, de undeva din lateral: “nu te supăra, ai să îmi dai o ţigară”? Mi-am întors privirea înspre cel care mă întreba: un individ nu foarte înalt, cu barbă răspândită dezordonat pe cuprinsul ridat al obrajilor, cu părul nespălat parcă de săptămâni întregi, ciufulit şi ridicat în sus de parcă atunci terminase să îşi facă de lucru cu o priză. Purta o haină care, iniţial, nu pot să presupun decât că fusese gri pentru ca, mai târziu, să se închidă din ce în ce mai mult la culoare, îmbogăţindu-se cu modelul deloc stilizat compus din dungi negre de murdărie. Mi-am spus că pantalonii de stofă probabil avuseseră, cândva, o notă de distincţie şi de eleganţă până când să devină lucioşi, tociţi şi rupţi într-un genunchi. Atunci am simţit nevoia de a tresări violent: “Tu, patibularule, tu îndrăzneşti să mă tutuieşti pe mine?! Am fost cumva la aceleaşi şcoli, sau colegi de breaslă, sau am băut vreodată ceva împreună, ca să ai calitatea şi dreptul de a mi te adresa la pertu”?!

         Când sunt surprins de câte ceva ochii mi se măresc şi mai mult, se rotunjesc ca ai unui copil care îşi găseşte în dimineaţa Crăciunului cadourile sub brad. Sau, în cazul surprizelor neplăcute, ochii mi se îngustează şi privirea ţâşneşte din ei ca o săgeată trimisă din arc căutând să străpungă mortal ţinta. Deşi am simţit cum mă cuprinde revolta, în cele câteva secunde în care l-am privit am decis să îl ignor. Să îl iau de guler nu era decât o pierdere inutilă de timp şi de energie şi, mai mult, o dovadă a importanţei pe care i-aş fi acordat-o. Nu, el nu îmi merita nici măcar o clipire din gene, nicidecum un alt efort mai mare. Nu i-am răspuns, am clătinat din cap în semn negativ şi mi-am reluat privitul spre nicăieri, nici în exterior, nici în interiorul meu.

Rock, mătuşă!

         De multe ori, de prea multe, se face confuzie între iubire şi dragoste. „A iubi” şi „a fi îndrăgostit(ă)” – noţiuni similare şi, totuşi, profund diferite. Ca şi cum – dacă este să amintesc, pentru a câta oară?! de crâşma din care la plecare, sau mai bine zis la trezirea de la prânz, eram fericit că nu am adus cu mine şi vreo hepatită – aş putea susţine, încrezător în poziţia mea, că unele cuvinte scrijelite pe albul imaculat al unui perete ar fi pătruns definitiv în esenţa sa, în fiecare atom care îl compune.

          Nu… unele pasiuni sunt menite să rămână la suprafaţă, pe tencuiala fiecăruia dintre noi. Unele sentimente sunt menite, în schimb, să ne însoţească mereu, să ne işte furtuni în suflet sau linişti atât de mincinoase încât să ne convingă, aproape, să le credem dispărute.  M-am ferit mereu să pun semnul echivalenţei între iubire şi îndrăgostire, dar de prea multă vreme iubirea şi rock-ul îmi par sinonime. Şi nu de puţine ori m-am întrebat dacă nu cumva acel „Rock, mătuşă!” scrijelit tremurat de o mână nesigură pe un perete alb nu era, de fapt, reflexia vreunor inimi într-o oglindă nevăzută.