Diverse

        Într-o zi, pomenindu-mă întâmplător faţă în faţă pe stradă cu o persoană pe care nu am mai văzut-o de foarte multă vreme, am rămas împietrit de uimire auzindu-i mirarea: “Ce faci, mai trăieşti”?! Primul impuls a fost să răspund aşa cum îmi place să o fac – “Ai văzut tu drac mort şi raţă înecată”? M-am oprit nu numai pentru că situaţia cerea o oarecare sobrietate în declaraţii, ci şi pentru că, spre stupefacţia mea, am întâlnit oameni care să declare, cu mâna pe inimă, că au văzut raţe înecate. Or, într-o asemenea situaţie, mie, cel puţin, mi-ar fi ruşine să declar posibilul imposibil, chiar dacă, de multe ori, în avântări de gând, de determinare şi de speranţă, îmi permit să susţin că imposibilul este, de fapt, posibil. Am răspuns precaut, arătându-mă viu şi mişcător, declarându-mi intenţia de a nu părăsi viaţa pentru încă ceva vreme. Mare greşeală că mă arătasem volubil… Nu ştiu de ce, oamenii care nu ne văd vreme îndelungată, după ce se minunează că trăim – deşi poate părea ciudat, pentru că veştile rele circulă cu repeziciunea fulgerului, doar cele bune se mai împotmolesc prin noroiul vreunei invidii – ne întreabă, invariabil, şi cum trăim.

          Mi-am oprit drumul şi mi-am uitat graba, aşa că ne-am retras undeva la o cafea, ca să ne oferim posibilitatea şi confortul de a sporovăi în linişte o vreme. În gând, tremuram de teamă că nu voi fi capabil să dau amănunte interesante despre viaţa mea. “Căsătorit”? mă întreabă. “Deşi mă iubesc la nebunie, nici de mine nu m-aş lega cu asemenea lanţuri grele”! “Copii nici gând, deci”? “Unul publicat, unul care promite să se nască, cât de curând, sper eu”. “Ah, cărţile. Te-ai căsătorit cu scrisul, deci”. Mi-a fost ruşine. Mă simţeam privit superficial şi judecat, tocmai pentru că mă feresc să intru în turmă, în acea turmă în care atâtea personaje pot spune, cu afectare corporatistă, la un pahar de vin într-o seară primăveratică de vineri: “M-am căsătorit cu job-ul”. Întotdeauna am susţinut că sunt perfect capabil să nu devin fidel vreunui “job”, ci unei munci în sine – indiferent că are caracter artistic sau social. Să îi spunem social, pentru că mi s-a spus, de către altcineva, că în ziua de azi societatea are nevoie să munceşti, nu să gândeşti. Deci, automat, unele munci capătă caracter social, dacă nu cumva toate.

          “Spune-mi despre tine”, mă tot îndemna, aşteptându-se să îmi deschid parcă sufletul şi pieptul, ca să poată privi înăuntru, cu priviri iscoditoare capabile să descopere cele mai întunecate secrete. “Nu am multe de spus, sunt sărac în veşti interesante”. “Ei, eşti sărac! Tu mereu ai fost plin de gânduri, de idei, mereu puneai la cale câte ceva”. “Nu… m-am potolit. Poate am îmbătrânit”, răspund, pufnind în râs. A râs cu mine, simţind apăsarea barierei pe care o pusesem între noi. Aşa mi se pare normal – cu riscul de a vă părea infatuat, îmi place să las între bogăţiile lumii mele câteva persoane, pe care le aleg eu. Uneori lumile îmi sunt atât de preapline încât nu mai este loc, nu mai las eu, nici măcar pentru confesiuni banale. “Eşti sărac în destăinuiri”, m-a apostrofat în glumă. Am putut să mă privesc prin ochii ei şi să mă recunosc: sărac în destăinuiri, în vorbe, în chef, şi începea să îmi fie ruşine de mine. Chiar îmi era ruşine de modul în care mă privea, o îngăduinţă plină de familiaritate, un soi de admiraţie care se împletea cumva cu mila – deşi nu ştiu de ce i-aş părea demn de milă cuiva, poate doar din pricina sărăciei pe care o simt uneori apăsându-mă. Vorbesc de acea sărăcie în vorbe adresate altcuiva, de sărăcia de simţire înlocuită de nepăsare şi de detaşare. Parcă mă sfâşie, acea sărăcie, mai cumplit decât cealaltă care îl chinuie pe omul care nu mai are bani să îşi cumpere o pâine.

          De multe ori m-am întrebat, eu ce aş face dacă foamea, foamea aceea adevărată, cu chipul ei hâd, mi-ar interzice să îmi mai urmăresc visurile? I-aş ceda? Aş renunţa la mine pentru a îi face ei pe plac? Îmi răspundeam, îmi spuneam că niciun vis nu trebuie întrerupt, că şi alţi visători, cu coatele peticite, cu pantofi scâlciaţi, cu burţile goale, priveau stelele şi mânuiau condeiul. Dar într-o vreme aveam impresia că nu aş rezista ruşinii. S-a mai spus despre mine, “copil deştept, dar visător, leneş”. Atunci nu îmi era ruşine, pentru că sunt puţini cei care ştiu că unele vise, pentru a putea fi mai întâi construite, necesită o muncă titanică, în care nu este loc de lene. Şi, mai ales, credeam cu tărie că atâta timp cât omul posedă un grăunte de inteligenţă nu va fi niciodată sărac lipit pământului. Nu, nu pentru că ar putea să  folosească acel grăunte pentru a-şi asigura traiul, ci pentru că efectiv posedă ceva, ceva ce este al lui.

          Atunci când îmi dispare dorinţa de a socializa, când îmi doresc să rămân doar eu, cu mine însumi şi cu gândurile mele, mi se întâmplă să mă simt sărac. Sărac în resurse de a îndura societatea, sărac în dorinţa de a o înfrunta, sărac în puterea de a o schimba. Pentru că, într-adevăr, uneori îmi spun, atâta timp cât omul îşi pune amprenta pe locul în care şade, vreau şi eu să mă simt om. Îmi răsună de multe ori în urechi o întrebare: “ce ai face dacă ai ajunge ruşinos de sărac”? Mi-aş cântări sărăcia. Şi dacă aş vedea-o ca fiind echivalentul inutilităţii, m-aş sinucide. Altfel, în cazul oricărei alte sărăcii, fie că este fizică, fie că este materială, fie că este de natură raţională, într-un fel sau altul, aş face ceea ce trebuie – aş înfrunta-o.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s