Adevăruri personale în succesiune de gânduri

          Îmi spune Amicul: “Dacă vrei să îţi faci o nouă Legiune, neapărat trebuie să începi din Maramureş. Pentru că”… Nu! Să nu ne plictisim cu lămuriri de ordin politic, social şi sentimental. Nu ar avea rost, mai ales că nu vreau să îmi fac o nouă legiune? Pentru ce?! Deja cerurile au fost cucerite de himere, iar eu vreun zeu nu mă doresc. Nu încă.

         De fapt, nici nu mă doresc în vreun fel, pentru a mă putea dori oglinda ar trebui să îmi descopere, în fiecare dimineaţă, o femeie frumoasă. Nefiind aşa ceva nu pot să mă doresc, doar să îmi doresc… Să îmi doresc ceva, aşa cum orice om este dator faţă de sine însuşi, să îşi dorească ceva pentru a nu se plafona în neantul lipsei de dorinţă. Mi s-a spus cândva, într-o seară, la o bere, în urma unei discuţii.  “Uite, de-asta nu o să iei niciodată vreun Nobel”. Nu dau detalii despre discuţii, prefer să nu le dezvălui. În urma lor, însă, m-am gândit să mă vând pentru un asemenea premiu. Nu ştiu dacă pentru că mi-l doresc cu adevărat, sau pentru că îl doresc doar observând că românilor inteligenţi le este inaccesibil. Chiar încep să cred că aş face orice pentru el, aş renunţa inclusiv la mine. Încă nu ştiu dacă acea renunţare despre care vorbesc include acte antisociale sau crime. Deşi crime nu este bine spus… Nu este bine spus prin prisma unui citat celebru, al unui conducător rus care poate a scăpat de demonizare doar pentru că avea mustaţa mai stufoasă. “Să omori un om e o crimă, să omori o mie e o chestiune de statistică”, spunea, şi îndrăznesc să cred că pentru un Nobel aş face-o. Aş face-o, cu riscul ca la ridicola decernare a premiului să îmi cer scuze pentru holocaustul pe care l-aş fi provocat. Nu, nu aş putea să spun că nu a fost, m-ar paşte închisoarea şi, în plus, trebuie să îmi exersez şi îndemânarea de a îmi cere scuze. Trebuie, pentru că eu şi când greşesc nu sunt obişnuit să îmi cer iertare. Orgoliul…

          Pentru un Nobel m-aş lepăda de tot şi de toate, şi sunt din ce în ce mai motivat ştiind că nu îl voi obţine niciodată. Cum aş putea spera eu la el, când Vargas Llosa a trebuit să aştepte până aproape de moarte ca să îl ia, culmea!, pentru o carte proastă. Brusc, din cauza acestei concluzii aproape îmi vine să îmi impun să scriu numai prostii, doar aşa, ca să îmi apropii un premiu.

……………………….

           Îmi este sete, nu ştiu dacă după un premiu, chiar lipsit de valoare, sau după măcar încă un strop de alcool. Pentru un Nobel renunţ şi la alcool şi nu voi mai citi decât poezii scrise în Ţara Sfântă. Mă lepăd şi de Cioran, nu pot să fiu de acord cu spusele sale, îmi jignesc toleranţa şi iubirea de umanitate: “Pentru că iubesc atât de mult viaţa, evreii nu au poeţi”. De parcă ar fi rău să iubeşti viaţa! În definitiv, ce rost îşi au premiile şi onorurile post-mortem?! Cu ce îl încălzesc pe acela ale cărui oseminte albesc într-o groapă?! Viaţa este frumoasă şi trebuie iubită tocmai pentru că în măruntaiele ei simţi că trăieşti. Deci Nobelul îmi trebuie acum, cât sunt în viaţă, şi pentru asta sunt dispus să fac orice. M-am gândit să jefuiesc o bancă. Am încercat să mă îmbogăţesc din muncă cinstită şi nu am reuşit. Din scris… nici nu îndrăznesc să vă spun, aţi râde şi prea îmi este orgoliul atotstăpânitor. Poate asta ar fi ultima şi cea mai bună soluţie – jaful. “Vă dau socoteală de fiecare bănuţ al meu, dar nu mă întrebaţi de primul milion de dolari”, spunea Rockefeller. Dacă el a putut, eu de ce nu?! Pentru că nu mi-l doresc atât de mult, milionul, pe cât îmi doresc Nobelul. Devine obsesie…

          Parcă Dante, în Comedia sa, divină pe deasupra, din câte îmi amintesc, spunea că banul este un bun servitor, dar un stăpân periculos. Şi eu mi-am spus mereu, îmi doresc să dispun de sume cât mai mari, dar să îmi fie banul sclav! Adevărul este că un sclav credincios poate fi mai util decât o sută de prieteni… cu atât mai mult cu cât prietenii cu care bat eu cârciumile nu îmi pot decerna un Nobel. Habar nu am care este recompensa financiară, dar dacă ajung vreun Rockefeller nu îmi pasă de ea; vreau doar să îmi fie mângâiat orgoliul…

          Ţin minte cât de revoltat am fost când preşedintele unui stat invadator a luat Nobel pentru pace. Pleznea cămaşa pe mine, nu de invidie, ci de revoltă. Adică el, deşi nu are talent, de ce să ia?! Eu nu am?! Adevărat, nu sunt o persoană atât de publică pe cât era el, şi totuşi, pacifişti păream amândoi! De ce el?! De ce nu eu?! Atunci m-am hotărât, voi jefui o bancă. În felul acesta îmi voi putea alătura două epitete – ruşinos şi bogat. Cum ar fi să fiu ruşinos de bogat? Ciudată expresie şi hazlie, totodată, pentru că nici bogăţia nici sărăcia nu pot fi ruşinoase, doar atitudinile care le însoţesc. Şi totuşi, lăsând semantica la o parte… ce aş face cu atâţia bani?! Simplu! Mi-aş cumpăra un Nobel. Nu, nu unul pentru literatură, mereu l-am dorit atribuit aceluia care îl merită cu adevărat. Încă nu m-am decis, Nobel pentru fizică sau pentru chimie?! Sau poate pentru pace?!

          “Fii pe pace, muritorule, lumea se învârte pe traiectoria ei, în jurul banului, iar adevărul, chiar dacă este de vânzare şi oricât ar fi de scump, se găseşte în rafturile din spate. Nu, nu acolo, mult mai în spate”!

Anunțuri

2 comentarii la “Adevăruri personale în succesiune de gânduri

  1. rolia2012 spune:

    „nici bogăţia nici sărăcia nu pot fi ruşinoase, doar atitudinile care le însoţesc.”

    Jos pălăria!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s