Dezlânate

          Nu am  chef să scriu nici astăzi. Nici nu ştiu despre ce să mai scriu. Mai există altceva înafară de raţiune sau de sentimente? “O lume”, îmi spunea cineva. Eu cred că există mai multe. Spre exemplu, de multe ori mi se întâmplă să privesc lumea atunci când sunt în mijlocul ei, cu alţi ochi decât atunci când sunt între zidurile mele. Cred că se schimbă ceva, şi nu este vorba de diferenţe de optică sau de stări, ci de alte dimensiuni – alte dimensiuni însemnând alte lumi, chiar dacă privitorului superficial i se pare că trăieşte în acelaşi spaţiu.

            Dar nu am chef să scriu despre lumi, nici măcar nu le conştientizez suficient. Nu le pot descrie dacă îmi sunt umbre înceţoşate. Aş scrie iar despre raţiune, dar aşa ceva ar însemna să gândesc. Nu vreau să gândesc, mă indispune. Aş vrea să simt. Aşa cum mai pot eu, pe jumătate, sau nici măcar pe sfert. Aş vrea să simt…

            Ieri s-au împlinit cinci ani de când nu am mai atins o femeie, de când nu am mai simţit vreuna tresărind sub atingerea mea. Nu, nu mi se pare grav, m-am învăţat cu absenţa căldurii altui trup. Mai rău este că gândul îmi zboară din ce în ce mai mult la acest lucru. Cinci ani de zile… Într-un fel îmi este dor. Doar într-un fel. Mă tem, însă, că sunt în pericol de a cădea într-o ispită, într-o cursă care îmi este întinsă de o putere necurată.

           Da, au trecut cinci ani de când am simţit ultima femeie sub palmă. Nici măcar nu îmi mai amintesc chipul ei. Mint, dar este mai bine aşa decât să o recompun în totalitate şi să îmi petrec noaptea alături de amintirea ei. Am părăsit de mult plăcerile trupeşti şi am părăsit şi lumea în care trăiesc oamenii mici, împovăraţi de grijile lor inutile. Viaţa mea se desfăşoară după alte norme, după legi cărora nu ştiu cât de mulţi s-ar putea supune. În realitate eu nu mă supun, mi le impun. Este vorba de voinţă. Trebuie să te hotărăşti, să spui “gata”; să poţi să priveşti pentru ultima oară ultima femeie din viaţa ta, şi să îi întorci spatele. Aşa am plecat şi eu, de acolo, din locul în care m-a lăsat ea. Nu am mai putut îndura povara pe care mi-o aruncase pe umeri silueta ei depărtându-se legănat, şi atunci i-am întors şi eu spatele, ca într-o răzbunare copilărească.

          Dar eu am întors spatele oricărei femei, de aceea de atâta vreme aşternuturile îmi sunt goale. De cinci ani de zile… Nu am mai văzut-o de atunci, de când a plecat. Imediat după aceea m-am hotărât să mă arunc în viaţă, dar cred că mai degrabă am reuşit să mă arunc din viaţă. Din viaţa comună, pe care fiecare dintre noi o preţuieşte atât de mult şi pentru care se teme până şi în somn. Moartea poate fi de mai multe ori decât credeţi o izbăvire, doar că se arată a fi capricioasă şi de neînţeles. Nu vine niciodată când trebuie să vină, şi, atunci când apare, fie eşti prea preocupat, fie prea plictisit ca să îi mai observi prezenţa.

2 comentarii la “Dezlânate

  1. da,vaduva vesela spune:

    „Cine iubeste si lasa
    D-zeu sa-i dea pedeapsa”
    Ufffff,si ne-a dat : tie penita si mie sapaliga.Pai,in ghivecele acelea cineva tot trebuia sa sadeasca cava.Menta,nu?
    Ne-a apasat,ne doareeeee! Ca se vede ,ori nu,ca tipam,ori ba,o purtam in brate ca pe o comoara,mai rabdator,ori mai sprinten,mai tacut,ori mai exploziv,altfel,n-am fi diferiti.
    Pana cand?
    Pana mi-o veni mintea la cap,ca-n asta lume-i plecata cu sorcova.Poate,in lumea ce va urma,va invata in scris a comunica,pana atunci incerc sa fac fata unui taifun cu…… rabdare si tutun.
    Imi surazi aprobativ,ori ba? Tot te tuccccccc!

    • Nevermore spune:

      Vesela vaduva, din cunostintele mele, adevarat, foarte prafuite, pedepsele nu au numai rol punitiv ci si de indreptare/reeducare a individului, ceea ce inseamna ca, automat, persoana pedepsita face un pas pe calea unei anumite evolutii – fie ca se manifesta, ea, evolutia, mai devreme, in aceeasi lume, sau mai tarziu, intr-o alta. Zambesc de-a dreptul, cu gandul la o blasfemie pe care nu o amintesc acum. In definitiv, si pedepsele sunt dezirabile, fie ca se manifesta sub forma de sapaliga sau sub forma de penita. Cu atat mai mult cu cat rolul mintilor nu este acela de a sta zavorate in intuneric, este preferabil sa fie lasate sa zboare, cat mai departe, chiar! Ah, sa nu uit! Lugubru cantec, ca si interpretarea de altfel, mereu l-am urat!🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s