Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (I)

          A venit primăvara, chiar începe să bată spre vară. O simt, dar nu de asta o spun cu atâta certitudine. Sunt atât de sigur pentru că o văd. Nu, nu în calendar…

         Acum câteva nopţi nu am putut să dorm din cauza unui câine. S-a apucat, puţin după miezul nopţii, să hăulească tânguit şi lugubru. Nici măcar nu era lună, am verificat, cerul era acoperit de o pânză groasă de întuneric. A doua zi, când m-am trezit şi îmi beam cafeaua, am aflat că a murit un vecin. O presimţise câinele, dacă nu cumva chiar el hotărâse acest lucru. Îmi pun uneori întrebarea dacă animalele presimt moartea stăpânului, o prevestesc, sau o hotărăsc. Nu ştiu, mi se pare că Universul are prea multe legi pe care suntem incapabili să le cunoaştem sau să le înţelegem…

          Dar, cum spuneam, văd! Văd că se apropie vara. Femeia, ca orice alt animal, are un al şaselea simţ care, ipotetic, îi permite să presimtă ceva ce are să se întâmple. De aceea mi-am ales-o de mult ca barometru. În momentul în care începe să piardă din haine, atunci când devine mai uşor de privit şi de dezbrăcat, orice bărbat cu capul pe umeri ştie că se apropie vara.

          În urma prognozei meteo pe care o urmăresc cu atenţie în fiecare loc în care merg, am început să renunţ treptat la garderoba de iarnă şi să trec la cea de vară. În acea seară decisesem, totuşi, să nu îmi pun în pericol sănătatea – ştiu, se spune că oamenii inteligenţi răcesc vara, dar decât să dovedesc ceva printr-o asemenea metodă, prefer să îmi sacrific imaginea şi să fiu mai grijuliu. Eram îmbrăcat în blugi albaştri, subţiri, şi în tricou negru mulat. Peste, îmbrăcasem o haină de piele, lungă până aproape de glezne, care nu prea trece neobservată, nu pentru frumuseţea ei ci pentru că mă înfrumuseţează pe mine şi mai mult. Dar nu, aici nu este nevoie să mă laud singur, am cine să mă laude!

         Mergeam la bere, normal – termen pe care îl folosesc în mod generic, pentru că, deşi spun mereu “ies la bere” mi se întâmplă să nu mă dau în lături de la vreun vin sau de la un rom, şi să uit complet de drojdia dezgustătoare pe care o invoc ca scop al ieşirilor mele. Mă retrăsesem în apropierea unui coş de gunoi şi, aşteptând autobuzul, îmi aprinsesem o ţigară. Îmi plimbam privirea în jur fără să văd ceva – o privire oarbă şi întoarsă spre interior, care nu priveşte nici în afară, dar nici în străfundurile sufletului. Privire absentă şi dezinteresată de orice, una din specialităţile mele. Am tresărit aproape vizibil când o umbră mă întrebă, de undeva din lateral: “nu te supăra, ai să îmi dai o ţigară”? Mi-am întors privirea înspre cel care mă întreba: un individ nu foarte înalt, cu barbă răspândită dezordonat pe cuprinsul ridat al obrajilor, cu părul nespălat parcă de săptămâni întregi, ciufulit şi ridicat în sus de parcă atunci terminase să îşi facă de lucru cu o priză. Purta o haină care, iniţial, nu pot să presupun decât că fusese gri pentru ca, mai târziu, să se închidă din ce în ce mai mult la culoare, îmbogăţindu-se cu modelul deloc stilizat compus din dungi negre de murdărie. Mi-am spus că pantalonii de stofă probabil avuseseră, cândva, o notă de distincţie şi de eleganţă până când să devină lucioşi, tociţi şi rupţi într-un genunchi. Atunci am simţit nevoia de a tresări violent: “Tu, patibularule, tu îndrăzneşti să mă tutuieşti pe mine?! Am fost cumva la aceleaşi şcoli, sau colegi de breaslă, sau am băut vreodată ceva împreună, ca să ai calitatea şi dreptul de a mi te adresa la pertu”?!

         Când sunt surprins de câte ceva ochii mi se măresc şi mai mult, se rotunjesc ca ai unui copil care îşi găseşte în dimineaţa Crăciunului cadourile sub brad. Sau, în cazul surprizelor neplăcute, ochii mi se îngustează şi privirea ţâşneşte din ei ca o săgeată trimisă din arc căutând să străpungă mortal ţinta. Deşi am simţit cum mă cuprinde revolta, în cele câteva secunde în care l-am privit am decis să îl ignor. Să îl iau de guler nu era decât o pierdere inutilă de timp şi de energie şi, mai mult, o dovadă a importanţei pe care i-aş fi acordat-o. Nu, el nu îmi merita nici măcar o clipire din gene, nicidecum un alt efort mai mare. Nu i-am răspuns, am clătinat din cap în semn negativ şi mi-am reluat privitul spre nicăieri, nici în exterior, nici în interiorul meu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s