Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (II)

          Fumătorii invocă, uneori, o lege a cărei manifestare am observat-o şi eu, în anumite momente. Se spune că dacă aştepţi autobuzul, cel mai probabil este ca acesta să ajungă în staţie imediat după ce ţi-ai aprins ţigara. În acea seară nu a fost chiar aşa – apucasem să îmi fumez ţigara pe jumătate. Înainte să mă îndrept către marginea trotuarului am mai tras un fum şi m-am pregătit să o arunc. Atunci, pe neaşteptate, l-am auzit din nou: “nu o arunca dacă”… L-am ţintuit cu privirea şi cred că umilinţa la care mă simţeam supus mi se citea pe faţă. L-am mai măsurat o dată, de sus până jos, apoi rânjind i-am aruncat ţigara nestinsă la picioare. I-am întors spatele dar nu m-am putut abţine să nu caut să îl mai privesc de la fereastra autobuzului. Mi-a zâmbit vesel, mi-a făcut cu mâna şi mi-a strigat: “Mulţumesc”! Am vrut să cobor şi să îi aplic o corecţie fizică. De prea multe ori s-a ajuns în lumea asta la situaţii cumplite pentru că oamenii superiori s-au lăsat umiliţi de cei inferiori lor, motivând: “Nu este suficient să ţi se spună un lucru, trebuie să vezi şi cine o spune”. În anumite cazuri mi se pare mai indicat ca orice încercare de răsturnare a evidenţelor să fie stopată din faşă. Prostului trebuie să i se dovedească faptul că este prost atunci când vrea să pară inteligent. Plebei care are aere de înaltă societate trebuie să i se amintească fără menajamente unde îi este locul. Urâtului trebuie să i se arunce în faţă defectele fizice înainte de a ajunge să creadă că prin cine ştie ce artificiu, compensând cu frumuseţea sufletească, poate trece înaintea celui frumos.

          Asemenea concepţii egalitariste ar trebui condamnate, iar cei care încearcă să se folosească de ele ar trebui pedepsiţi, fie fizic, fie psihic. Fiecare trebuie să îşi cunoască locul, să fie conştient de capacităţile sale, de calităţi şi de posibilităţi, şi să nu invoce cu inconştienţă egalitatea pentru că niciunde în lume un om nu se naşte egal cu altul. În plus, acest individ care nici măcar om nu mai era, nu se făcea vinovat numai pentru că încercase să se considere egalul meu, ci şi de faptul că îndrăznise să mă considere egalul lui.

          Când autobuzul se puse în mişcare i-am mai privit o dată faţa şi mi s-a părut că pe ea, dimpreună cu plăcerea fumatului, se putea citi o anumită blândeţe. O blândeţe fie bovină, fie, mai degrabă, iepurească, dacă am privi ca adevărată afirmaţia lui Rousseau, cum că omul ar fi asemănător iepurelui, atât din punct de vedere al inofensivităţii cât şi al curajului. M-a tulburat puţin imaginea aceea, pentru că, indiferent de care parte a contractualismului ar alege să se situeze cineva, societatea, în definitv, s-a născut din nevoia de protecţie a celui slab în faţa celui puternic. Nu m-aş putea pronunţa dacă şi-a atins sau nu scopul, pentru că, de fapt, aceleaşi legi ale junglei se manifestă într-un climat mai restrictiv în care fiecare nu trebuie decât să găsească soluţia de a îl oprima pe cel pe care îl depăşeşte în putere prin mijloace considerate unanim legale, chiar dacă nu şi morale. “Şi atunci, aproape mi-a venit să îmi spun mie, neomul acesta este, aproape cu siguranţă, mai om decât toţi ceilalţi care au viermuit pentru câteva minute în jurul lui”.

          Aproape toată lumea are pe chip o anumită expresie, în funcţie de ceea ce se întâmplă în spatele “faţadei”. Expresiile mele, privirile absente, deloc interesate de interior sau de exterior au fost la început studiate, înainte de a deveni instinct. Poate pentru că a fost o vreme în care îmi simţeam sufletul slab şi mă temeam să îmi arăt slăbiciunea. Acum a devenit totul atât de natural şi atât de reuşit încât uneori am impresia că zidul scorojit al unei case părăsite poate să fie mai expresiv decât chipul meu. Îmi place mult gândul ăsta, mă face să mă simt puternic, chiar dacă, din sila pe care mi-a provocat-o neomul acela, ticălosul care îndrăznise să mă coboare pe aceeaşi treaptă cu el vorbindu-mi într-atât de familiar, nu a simţit pe propria-i piele puterea şi îndârjirea care zac în mine.

          Adevărul este că iepurii nu sunt deloc îndârjiţi, niciodată. Ei până şi mâncarea şi-o mănâncă cu spaimă şi cu grabă, ca şi cum oricând ar exista pericolul nu numai să fie deposedaţi de ea, dar chiar să devină ei înşişi hrană. Lucru adevărat de altfel. Dar, cu toate acestea, în ochi li se citeşte blândeţea, aşa cum mă intriga că se întâmplase pe chipul acelui neom care, aproape sigur, fusese cândva om. Spun că fusese om şi îmi susţin concepţia cu tărie pentru că, asemenea supraomului, neomul nu se naşte, devine. Susţineam că oamenii nu se nasc niciodată, niciunde, egali între ei şi voi susţine mereu acest lucru tocmai pentru că singurul semn de egalitate dintre noi este condiţia umană ca apartenenţă la specie. Dar nu, aceasta nu este decât o echivalenţă conjuncturală, nicidecum o egalitate, pentru faptul că, dacă o anumită soartă, sau putere, a vrut să ne naştem oameni, nu înseamnă că şi în cadrul speciei noastre nu există iepuri, viermi, vulturi, tigri sau lupi.

2 comentarii la “Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (II)

  1. Araceli spune:

    Inruditi cu celebra „vulpe care nu ajunge la struguri”, exista in opinia mea acei oameni mici sau pitici (cum imi place sa le spun). Alaturi de ei se afla si opusul lor, uriasii… Piticii, cum nu reusesc sa ii ajunga, prefera sa-i coboare pe uriasi (sau sa le creeze impresia ca ii desconsidera) la nivelul lor marunt. Nu, oamenii nu sunt egali, ci sunt diferiti. Asa cum bine ai punctat, oamenii fac parte din aceeasi specie, dar sub eticheta de om, se aduna o varietate de caractere si personalitati, inclusiv aceia care si-au pierdut calitatea de oameni, din pacate…

    • Nevermore spune:

      Araceli, prin prisma unor conceptii filosofice omul este pitic prin insasi natura lui, la fel de bine cum, prin prisma altora, este masura tuturor lucrurilor. In acest caz singura distinctie care trebuie facuta este aceea intre oameni si neoameni. Adevarat, este unul din neajunsurile povestilor trunchiate, care permit anticipari dar nu le garanteaza valabilitatea. Sa nu ne grabim nici cu „vulpea care nu ajunge la struguri”, cu atat mai mult cu cat e scurta povestea (desi prea lunga pentru a fi servita toata deodata).🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s