Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (III)

          “Să nu judeci pe cineva pentru ceea ce a ajuns până când nu îi cunoşti motivele” – aşa îmi spuneam şi eu cândva. Cândva, înainte să îmi dau seama şi să înţeleg că o asemenea concepţie este nu numai dăunătoare ci şi plină de slăbiciune. Caracterele puternice se modelează şi devin ceea ce trebuie să devină prin propria lor sedimentare, în funcţie de straturile care le definesc sufleteşte şi motivaţional. Motivele, motivările, scuzele, acel “am devenit ceea ce sunt pentru că soarta m-a îngenuncheat” sunt replici patetice ale oamenilor slabi – oameni care mai bine ar fi făcut, dacă tot au fost îngenuncheaţi, să şi moară, de durere sau de ruşine, de dezamăgire sau de suferinţă. Nu numai rasa umană este caracterizată prin slăbiciune, deşi ea, slăbiciunea, este unul dintre cele mai cumplite blesteme care pot să fie aruncate asupra cuiva.

          Cândva făcusem, deşi înaintea mea o făcuseră şi alţii, o clasificare a sentimentelor, împărţindu-le în sentimente de-a dreptul dăunătoare şi sentimente care prin trăirile trezite pot să dea aripi, pot aprinde motivaţii în pieptul cel mai bicisnic. Nu am dus-o niciodată până la capăt, această clasificare, pentru că m-am ferit să iau fiecare sentiment şi să îl aşez, de sine stătător, într-o anumită categorie. Sentimentele au asupra oamenilor efecte diferite, mai puternice sau mai slabe, mai rapide sau mai întârziate. Ca şi alcoolul. Spre exemplu, iubirea poate să întărească un caracter slab şi să îngenuncheze unul puternic – or într-o asemenea situaţie nu se poate spune despre ea, generalizând, nici că ar fi benefică, nici că ar fi dăunătoare. Ca sentiment pozitiv, iubirea motivează, dar deopotrivă, aceasta poate să devină sentiment negativ, autodistructiv. La fel cum ura, dacă alegem să privim extremele, în momentul în care se împrăştie în interiorul individului, înăbuşită, oprită din orice altă manifestare exterioară, devine sentiment negativ. Atunci când, însă, acela care urăşte îşi reflectă sentimentul în exterior, asupra obiectului sentimentului, devine pozitivă şi, poate mă hazardez, cel mai dezirabil sentiment din întreaga gamă disponibilă fiinţei umane.

          Privind pe fereastră, de data aceasta întors în gândurile mele, mi-am spus că vagabondul acela, neomul, nu avea nicio scuză nici pentru familiaritatea cu care mi se adresase, nici pentru că fusese incapabil să îşi păstreze statutul de om. Mi-am alungat repede gândurile care încercau să îi ia apărarea. În clipa în care am realizat că îmi spuneam “cine ştie ce nenorociri l-or fi lovit de a ajuns aşa” am alungat gândul, fiind gata chiar să mă cert pe mine însumi pentru o asemenea îngăduinţă. Trecutul nu contează niciodată, iar rănile lui trebuie să se vindece, atât pe trup cât şi în suflet. Sechelele şi cicatricile sunt pentru oameni slabi, pentru aceia care în loc să aibă în faţă un scop bine definit pe care să îl urmărească, aleg să se aşeze, să privească în spate şi să se laude cu rănile căpătate în cine ştie ce încleştări cu viaţa. Oamenii slabi, unul din cele mai mari defecte ale umanităţii şi totuşi, la un anumit moment, motor al progresului, născători indirecţi ai structurilor sociale…

         Îmi simţeam fruntea arzând şi ochii îngustându-mi-se din ce în ce mai mult. Aşa mi se întâmplă când mă enervez. Mă simt pe mine în mine însumi, captiv şi temnicier deopotrivă, pentru că încerc să îmi joc în mod constant teatrul de zi cu zi, arborând masca impasibilului în orice moment, în orice situaţie. Este o dovadă de putere şi asta. În primul rând putere asupra sinelui, în al doilea asupra lumii. Omul este un iepure sperios şi în momentul în care simte o putere mai mare decât a lui apropiindu-se, protejat de mecanismele sociale nu o mai ia la fugă, nu se mai ascunde, dar nici nu îndrăzneşte să se apropie prea mult, sau să o înfrunte. Este un sentiment extraordinar pe care  l-aş recomanda oricui, mai puţin oamenilor slabi. Acel sentiment de trai în braţele unei pseudoizolări care să se schimbe, cameleonic, când în izolare completă, când în socializare totală. Ceilalţi, oamenii, sunt uimiţi, stupefiaţi, copleşiţi, punându-şi nu de puţine ori întrebări; “cum este posibil ca aceeaşi persoană să aibă atitudini atât de diferite? Cum poate extrovertitul să fie şi introvertit şi cum poate iubitorul de singurătate să îi întoarcă spatele pentru perioade îndelungate”? Omul simplu nu a auzit de dualitate, şi dacă a auzit, nu o înţelege. Este şi normal, pentru că şi iepurele, este doar fricos, este doar blând, nu se poate transforma brusc în contrariul esenţei sale. Şi, în general, nici oamenii nu pot, decât în cazuri excepţionale, în cadrul unor excepţii care, probabil, confirmă regula. Într-o vreme mi se părea normală propoziţia logică “omul este om”. Am uitat de ce, mai ales pentru că acum cred altfel. Omul este om, într-adevăr, dar totodată, fără să o ştie, este neom în devenire. Nimeni nu îşi cunoaşte nici destinul, nici cele care i se pregătesc în viitor, nici puterile. Unii ajung la sfârşitul vieţii oameni, alţii ajung neoameni, şi nu se ştie niciodată când poate să apară o asemenea transformare. Motivele nu sunt niciodată importante, important este doar momentul în care se întâmplă; şi, condamnabilă, lipsa puterii de a îndura.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s