Mai moare o lună; mai mor oameni, mai mor speranţe şi dorinţe. Mai moare o lună, ca să îi ia o alta locul, aşa cum se întâmplă şi cu oamenii – cine mai crede în minciuna aceea, cum că toţi şi fiecare dintre noi suntem de neînlocuit? Cine mai crede în minciuni? Sau în minuni? Până şi minunile mor, aşa cum moare o lună dintr-un an, cum moare un om dintr-o viaţă, cum moare viaţa dintr-un timp; cum moare timpul dintr-un om… Pentru că deşi noi murim în timp, în realitate timpul, timpul nostru, moare în noi.
Atunci când nu mă mai suport încerc să mă apropii de cineva. Aşa mă pot minţi eu pe mine, că încă mai pot, că încă mai vreau să îmi destram obiceiurile proaste şi singurătăţile. De-asta a apărut ea, Ochidemai, poate de-asta s-a şi născut, cine ştie?! Nu de puţine ori, în nebuniile mele şi, la fel, în grandomanii, îmi spun că oamenii care îmi intră în viaţă există special pentru mine – pentru a mă învăţa ceva, pentru a îmi aduce o bucurie, o plăcere, o satisfacţie sau chiar vreo supărare.
Avea ochii albaştri-verzi, o culoare ciudată care, la început, când a auzit că eu sunt Universul în jurul căruia gravitează întregul Univers, m-a privit lucind a sfidare. Aşa cum mi se întâmplă de obicei, însă, reuşesc să orbesc şi sfidările şi dispreţul, cu câte o rază de lumină pe care o inventez de undeva, din nimic. Ochidemai nu a a avut resurse şi puteri să se împotrivească şi, într-o noapte, pe când stelele i se oglindeau în lacul încă nesecat al ochilor, mi-a cerut să o prind de mână şi să o duc departe. Să o duc departe de tot ce îi devenisem, de tot ce îi gravasem în suflet, să îi îndeplinesc pentru ultima oară o dorinţă-testament. Să o duc departe de mine, în locul pe care i-l hărăzisem, din care nici razele blânde şi calde de zâmbet, nici furtunile privirilor ei să nu mă mai poată atinge. I-am mângâiat mâna şi în timp ce îşi sprijinea istovită capul pe umărul meu, i-am promis că o să fie bine. A tresărit, a încercat să îmi zâmbească şi printre buzele tremurânde s-a strecurat o singură şoaptă “Chiar poţi să promiţi aşa ceva”? I-am spus că da şi mi-am pornit călătoria din ochii ei sub formă de lacrimi; i-am sărutat tandru şi le-am şoptit, cerându-mă şi eu înapoi, cerând ca la sfârşitul erei pentru care îmi fuseseră hărăziţi să mă lase să mă întorc acolo unde nu şi-ar fi găsit niciodată locul. Ochii nu sunt numai oglinzi ale sufletului, ci şi porţi fermecate prin care, atunci când ne dorim, putem păşi în alte lumi, cu totul străine de cele în care trăim. După ce am dus-o departe pentru ultima oară, în văzduhuri, s-o smulg din lumi de colb, aşa cum îmi ceruse, i-am închis ochii, aşa cum se închide o uşă care trebuie ferecată. Şi am curs din ei, întrupându-mă în ceea ce sunt, în ceea ce eram înainte, departe de ea.
Am încercat, mărturisesc, să îmi scot din minte fatalismul acela ciudat al poetului… „E veşnică pe lume doar schimbarea”. Poate că da, privind totul superficial. Poate că nu, pentru că de multe ori mi se pare a fi mai corect spus „e veşnică pe lume neschimbarea”. Nu, nu cred în putinţa omului de a se schimba… decât de haine; sau de mască.
Este ciudat, sau cel puţin aşa mi se pare mie, când te înţelegi cu cineva asupra unui lucru, ca apoi să afli că de fapt lucrurile stau cu totul altfel. Nu, nu voi pretinde niciodată că sunt cel mai de cuvânt dintre oameni, jurnalule. Şi totuşi, de prea puţine ori mi s-a imputat că nu mi-am ţinut vorba. Pe când eu… noroc că nu sunt omul reproşurilor. Decât să mă cert prefer să întorc spatele, ştiind, însă, că atunci când l-am întors…
Unii oameni îmi par ciudaţi, cu ochii lor dubioşi, când albaştri, când mincinoşi, când stupizi şi miopi, lipsiţi de expresie. Dar asta poate să fie doar impresia mea, a aceluia care, închis între sferele sale, pierdut în lumi nedefinite şi nenăscute încă, refuză să se schimbe şi preferă să rămână acelaşi, şi cu bune şi cu rele. Pentru că, în definitiv, în groapă nu ducem nimic, iar în urma noastră nu rămâne nici măcar sufletul, doar amintirea. Şi una este să se spună “ce om bun”, alta este să se spună “ce om lacom”.
Îmi vine să şi râd de naivitatea mea. Sunt primul care spune în gura mare că totul este supus schimbării, şi totuşi, nu am crezut-o niciodată. Poate că este adevărat, nu sunt în oraşul care trebuie… sau în braţe nu îmi stă femeia potrivită Deşi, nici măcar asta nu mai contează, important este să fie – şi un oraş, şi o femeie. Ştiu, de multe ori, de prea multe ori sunt lacom, deşi m-am schimbat…
Îmi spunea cineva, cândva, că ar avea impresia că mă învârt într-un cerc închis; că reiau anumite teme, că le întorc pe toate părţile – nu, nu era observabil că mereu mai adăugam câte ceva, vreo descoperire infimă, cu atât mai mult cu cât un asemenea lucru nu îl susţin decât eu. Vorbe goale şi temeri inutile care nu îşi aveau locul. Nu poţi să ai pretenţia că vrei să scrii ceva fără să simţi, fără să faci o documentaţie, fără să îţi creezi baza de lansare a ideilor, a personajelor, a lumilor în care eu, cel puţin, prefer să mă învârt în detrimentul vreunei realităţi observabile altor ochi.
Pe de altă parte, adică lăsând subiectivismele unora, dragă jurnalule, prefer să mă îndrept către cele ale altora. Astăzi mi s-a spus că sunt frumos. A doua oară în două zile – aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat de mult! Şi, ca să fiu sincer, unele subiectivităţi sunt mai credibile decât altele, iar afirmaţia că aş fi frumos este mult mai validă decât aceea că aş fi blocat în nişte limite. Tocmai ăsta este atuul meu, că de prea multe ori nu am limite. Deşi, tot astăzi, la câteva minute după compliment, mi s-a atras atenţia că am depăşit limita bunului simţ. “Adică – îmi spune prietenul uimit până şi el – îţi spune femeia că eşti frumos şi tu doar îi mulţumeşti în loc să o inviţi la o ţuică”?!
Adevărul este că acum multă vreme râdeam cu mult mai multă poftă. Acum a devenit mai degrabă automatism, sunt mai puţine lucrurile în care găsesc haz. Cred că aş râde cu sinceritate dacă mi-aş spune: “Patruzeci şi şapte de ani trăiţi de pomană”. Nu, încă sunt frumos… Am mai spus-o de multe ori, scriitorul trebuie să fie un bun public, cu atât mai mult cu cât se ştie că îmi place să mă scald în priviri sclipitoare a dorinţă. Şi îmi pare că încă mai am vreme, deşi timpul trece prea repede, pentru că noi, majoritatea scriitorilor, suferim de o boală – adevărat, deloc incurabilă – numită longevitate. Astăzi este dreptul meu să râd, şi vreau, chiar dacă atunci când râd în colţul ochilor mi se sapă riduri. “Să nu scoţi tu femeia la o ţuică”?! Unele nebunii sunt hazlii cel puţin, dacă nu de-a dreptul frumoase…
Istoriile se repetă mereu. Acela care îndrăzneşte să conteste fie nu are nici măcar cea mai mică idee despre viaţă, fie nu posedă grăuntele necesar de inteligenţă pentru a deschide ochii. Da, adevărul este că din poziţia mea, chiar dacă poate să pară jignitor, îmi permit să spun: “oamenii sunt proşti”.
Am încercat să îmi iau mintea de la toate, inclusiv de la scris, şi am trăit, dacă nu chiar în virtutea inerţiei, simplu. Fără prea multe gânduri, fără prea multe speranţe. Mi-am pus o singură dorinţă, cândva demult: să pot. Pentru că nu mă înspăimântă nici moartea pe care o datorez, nici suferinţele; mă înspăimântă neputinţa. Eu pot orice. Doar că, spre deosebire de omul slab care îşi spune un asemenea lucru căutând să se motiveze în încercarea de a îşi uita complexele create de neputinţă, eu chiar mă cred – pot; pot orice. Cred că pot orice, şi aproape în fiecare zi îmi dovedesc mie însumi acest lucru. Nu, eu nu mă iau la întrecere cu alţii, nici nu am ceva de dovedit cuiva. Sunt prea sigur pe mine ca să fie nevoie de transpiraţii inutile. Singura piedică în faţa ascensiunii, respectiv a accesiunii în anumite sfere, îmi sunt eu. Chiar dacă pot orice, mă tem să îmi duc la capăt putinţele. Şi, înspăimântător este că în unele cazuri mă înspăimânt mai mult de ceea ce aş putea face decât de o eventuală neputinţă. Într-o noapte am învăţat să dau viaţă morţilor. Problema este alta – nu contestă nimeni, este greu să naşti, să dai viaţă. Este şi mai greu, însă, să păstrezi viaţa şi să o închizi într-un trup. Mai ales atunci când conştientizezi că orice trup este, mai mult sau mai puţin dator nu numai cu o moarte, ci cu însăşi propria ratare.
Uite, jurnalule, o piesă potrivită. Adevărul este că Dumnezeu o fi primul din istorie care a ratat, dar ne-a creat după chipul şi asemănarea sa. Or, atunci, de ce să ne mai mirăm că eşuăm lamentabil?!
Nu am mai ţinut un jurnal de… degeaba încerc să îmi amintesc, nu mai ţin minte. M-am hotărât, brusc, să reîncep unul, nu permanent, doar pentru câteva zile. În primul rând pentru că nu am timp de altceva. În al doilea rând, pentru că mi se pare distractiv. În al treilea rând… Avem noi, oamenii, o problemă. Mereu avem nevoie să ne motivăm acţiunile. Mereu căutăm scuze şi motive pentru modurile în care acţionăm.
Nu, nu aş recomanda nimănui să aplice fatalismul, nici să se încreadă sau să se abandoneze vreunui destin considerat prestabilit, nici să se lase în mâinile unei puteri inexistente care promite marea cu sarea abia atunci când viaţa nu îşi mai află rostul în vreun trup.
În realitate, nu aş mai îndrăzni să recomand nimic, nimănui. Mi s-a spus că nu sunt întreg – am considerat-o un soi de jignire, pentru că oricine consideră real mitul androginului ştie că nimeni, niciunul dintre oameni, luat individual, nu este întreg. Am fost coborât din sferele mele cereşti pe pământ, deci, şi între mine şi oricare muritor de rând a fost pus semnul egalităţii. Mi s-a spus, “tu chiar te îmbeţi şi scrii?! Nu eşti întreg”! Voi reveni poate, cândva, asupra unei asemenea idei, decât să dezvolt noţiuni abstracte prefer să îmi încep jurnalul, aşa cum va fi el, cât se poate de scurt.
Când am intrat în crâşmă am fost privit cu ochi mari: “Tu n-ai plecat?! Unde te-ai ascuns”?! Am râs. “M-am şi întors”… “Foarte bine ai făcut”! Păstrez pe post de concluzie ultima afirmaţie – un fel de exprimare a sentimentului pe care îl am de mult; “aici e locul tău, cu noi, nu acolo”! Şi m-am gândit: “mereu “acolo” este mai departe decât ”aici”, iar unele depărtări sunt indezirabile”. Cine nu crede să întrebe îndrăgostiţii! “Ce îţi dau”? “Ca de obicei. şi piesa”. Îmi place când lumea mă înţelege. A fost ca de obicei; şi piesa. Aşa, ca pentru bun început de săptămână.
Am cunoscut cândva un preot nu numai inteligent, dar şi cinstit. Mi-a spus că iadul şi raiul nu există, ele sunt doar proiecţii ale vieţii pe care înţelege să şi-o facă fiecare. Poate de aceea încă am puterea să râd copilăreşte şi să îmi las bucuriile să îmi licărească în ochi; pentru că încă mă pot trezi în raze de soare răspândite pe ceruri senine în locuri care îmi aparţin în totalitate, aşa cum le aparţin eu lor – trup şi suflet, fără vreo distincţie religioasă conform căreia sufletul mi se va ferici pierzându-se printre nori. Într-un fel înţeleg de ce, până să le devin demon, au existat persoane care m-au numit „Îngere”. Pentru că uneori, în anumite locuri, până şi duminicile au un farmec aparte.
Nevermore 