Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (final)

          Nu am nimic împotriva favorurilor, dimpotrivă, atunci când mi se cer, dacă îmi stă în putere, încerc să le acord. Nu îmi place să le primesc, în schimb, sunt prea puţini oamenii care cunosc noţiunea de gratuitate. Mereu un favor, oricât de gratuit ar fi, până la urmă se cere întors. De aceea am încercat să mă feresc de asemenea situaţii în care oricine, la un moment dat, poate intra. Cea mai bună răsplată pentru un ajutor este zâmbetul şi înflăcărarea cu care se mulţumeşte. În rest, nicio răsplată nu poate egala senzaţia simţită. Dar oamenii nu ştiu asta. Poate de aceea a început să se spună despre mine că nu sunt omul care să menajeze. Adevărul este că îmi place să întorc spatele, în mod egal, şi resentimentelor pe care le provoc, şi recunoştinţelor. În mod ciudat, de multe ori binele făcut se uită mult mai repede ca răul, şi dacă nu se uită, apasă. Cred că din acest motiv cândva, când mi-am rupt piciorul, primul lucru care mi s-a spus a fost: “Ei, vezi?! Te-au ajuns blestemele”… Dar la fel de bine m-ar fi putut ajunge şi recunoştinţele prea apăsătoare – motiv pentru care stau în dubiu, întrebându-mă, uneori, dacă nu cumva este şi mai bine, nu doar mai uşor, să faci rău, nicidecum bine. Ştiu, ideal este să nu le faci pe amândouă, dar din păcate, cel puţin eu, sunt incapabil să trăiesc într-un mediu steril avându-mă drept companie doar pe mine însumi.

         “Îmi permiteţi, vă rog frumos”? m-a tulburat o voce scăzută, aproape copilărească. Am tresărit şi i-am făcut loc. I-am simţit parfumul învăluindu-mă, pătrunzător, ca acela al unei flori de liliac. Mi-am îndreptat ochii în direcţia ei şi i-am întâlnit privirea – veselă dar în acelaşi timp misterioasă, pornind de sub sprâncenele subţiri şi arcuite a mirare constantă. Mi-a zâmbit şi mi s-a justificat: “Nu merg mult, dar nu vroiam să stau în uşă”.

          Ca orice alt animal, femeia are un al şaselea simţ, acela care îi permite să vestească apropierea verii. Privind-o scurt, încercând să reuşesc să o fac dintr-o clipire pentru a avea posibilitatea de a o cântări fără să realizeze, mi-am spus că pentru o scurtă vreme mi-ar putea deveni barometrul ideal. Bineînţeles, ca să fim sinceri, este greu să minţi o femeie; nu ştiu cum se întâmplă că toate îşi dau seama când sunt cântărite. De aceea când ochii mei, după ce clipiseră, i-au întâlnit pe ai ei, nu au putut să nu îi observe şi zâmbetul care îi flutură, scurt, nu numai sub gene, ci şi pe buze. “Cobor la a doua, treceţi vă rog”, îi spuse volubilă unei bătrâne care părea puţin nedumerită. Apoi se întoarse din nou înspre mine, zâmbind. Era uşor, am simţit-o. Nu, nu este o caracteristică unică, una care să îmi aparţină numai mie, dar aşa cum un prădător simte mirosul de sânge, aşa îi simţeam şi eu chemarea. I-am zâmbit şi am cuprins-o cu privirea, dezbrăcând-o de hainele uşoare pe care le purta, eliberându-i trupul, pe rând, de fiecare articol de îmbrăcăminte, dar într-un mod atât de plăcut ei încât, în faţa ochilor minţii mele ea nu se mai acoperea decât în surâs. Îmi plăcea să o simt aşa, oferindu-se fără nicio rezervă, şi totuşi punându-mi în mod conştient bariere şi piedici peste care trebuia să trec pentru a mă arăta demn de ea. Am învăţat, cu ceva timp în urmă, că dacă nu ai grijă cum o faci, pentru o femeie este jignitor să fie dezbrăcată cu privirea. Dar este şi mai jignitor să nu se întâmple. De aceea o dezbrăcam şi o învăluiam în nori de fantezie, închipuindu-mi pielea albă ieşind din ce în ce mai mult la iveală; imaginându-mi sânii rotunzi eliberaţi din încorsetarea sutienului roşu – nu l-am văzut, dar ochii ei îmi spuneau că sub nicio formă nu poate să aibă altă culoare; pierzându-mă, brusc, într-un acces de timiditate, în buclele de un blond închis şerpuitoare pe umeri, care păreau că vor să îi apere gâtul de sărutările ochilor, pentru a reveni, aproape imediat, cu săruturi clipite pe buzele subţiri.

          Mi s-a părut că mă sărută şi ochii ei atunci când i-am cerut să renunţe la formulările mult prea politicoase şi oficiale. Atunci când mi-a spus “Tu” mi s-a părut că niciodată vreun nume nu mi se potrivise vreodată mai bine; “tu” – unul din numele mele special născocit pentru a mă aşeza pe buzele ei. În vârtejul gândurilor care o cuprindeau, care mi-o ofereau din ce în ce mai complet fără ca ea să se opună, m-a înfiorat o licărire. Coborâserăm împreună, şi după câţiva paşi se oprise ca să caute ceva în poşetă. În cele din urmă renunţă şi mă întrebă: “Ai să îmi dai o ţigară”? Am avut senzaţia unei electrocutări. Mi-am amintit cealaltă voce, aceea care avusese îndrăzneala să mă coboare din înalturile mele pentru a mă aşeza alături cu nemernicia ei, cerându-mi, în acelaşi timp, o ţigară. Am privit-o altfel, dar ea nu şi-a dat seama cu câtă disperare mă întrebam cum de nu poate să observe ceea ce pentru mine devenise evidenţă. Deşi, este adevărat… valabilă numai prin apartenenţa la aceeaşi specie, egalitatea dintre oameni este un mit scornit de cei slabi, de teamă să nu fie călcaţi în picioare. Oamenii se simt altfel între ei, nu ştiu cum, dar altfel. Animalele se simt între ele după miros, după marcarea teritoriului, după pericolul care începe să plutească în aer atunci când nările le reperează un miros străin. La fel este şi cu stelele, care luminează alături de lună întreaga noapte, când se simt una pe cealaltă licărindu-şi razele sclipitoare. Şi la fel este şi cu neoamenii, care, indiferent că au fost cândva oameni şi au devenit vagabonzi sau au fost cândva oameni şi îşi ascund transformarea sub o mască – singura rămasă, se simt în baza instinctului, sau poate a unei imagini personale oglindite inconştient în ochii celui recunoscut. Ei, însă, neoamenii, spre deosebire de oameni, sunt egali în profunzime, pentru că nimeni nu a putut demonstra vreodată că există neoameni buni şi neoameni răi.

          Am privit-o zâmbind în timp ce îi aprindeam ţigara, dar nu reuşeam să îmi înfrâng uimirea dublată de satisfacţie că ea, omul, nu realizează că în scurt timp vara urma să sosească. De multe ori buletinul meteo cel mai exact este cel făcut ochiometric, este important doar să ştii anotimpul în care trăieşti.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s