(Sărbătoarea) de duminică

          Mi se pare ciudat cum unii oameni sunt dispuşi să venereze o înviere – adică revenirea la viaţa a unui mort – în loc ca, privind în jur, să observe că unii oameni nu mor niciodată.

           Fie…! Fie să vă scăldaţi în lumina zâmbetelor celor dragi şi să vă înveşmântaţi în culori de viaţă, de zâmbet şi de bucurie. Sărbătoare Fericită!

….

          Nu de puţine ori am impresia că frumuseţea vieţii stă în cotiturile pe care le are, acelea care se manifestă atunci când ne aşteptăm mai puţin. În definitv, viaţa – substantiv feminin – nu poate fi altceva decât femeie. O femeie cu trup perfect, cu curbe demne de a fi străbătute de la un capăt la altul, când mai intempestiv, când mai furtunos, când mai agale, în funcţie de excitaţia gândului şi de clocotul sângelui. Iar ea, ca răsplată, ne poate oferi unele bucurii care ne fac să nu ne mai încăpem în trup, în virtutea unei vagi idei de echilibrare a balanţei.

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (final)

          Nu am nimic împotriva favorurilor, dimpotrivă, atunci când mi se cer, dacă îmi stă în putere, încerc să le acord. Nu îmi place să le primesc, în schimb, sunt prea puţini oamenii care cunosc noţiunea de gratuitate. Mereu un favor, oricât de gratuit ar fi, până la urmă se cere întors. De aceea am încercat să mă feresc de asemenea situaţii în care oricine, la un moment dat, poate intra. Cea mai bună răsplată pentru un ajutor este zâmbetul şi înflăcărarea cu care se mulţumeşte. În rest, nicio răsplată nu poate egala senzaţia simţită. Dar oamenii nu ştiu asta. Poate de aceea a început să se spună despre mine că nu sunt omul care să menajeze. Adevărul este că îmi place să întorc spatele, în mod egal, şi resentimentelor pe care le provoc, şi recunoştinţelor. În mod ciudat, de multe ori binele făcut se uită mult mai repede ca răul, şi dacă nu se uită, apasă. Cred că din acest motiv cândva, când mi-am rupt piciorul, primul lucru care mi s-a spus a fost: “Ei, vezi?! Te-au ajuns blestemele”… Dar la fel de bine m-ar fi putut ajunge şi recunoştinţele prea apăsătoare – motiv pentru care stau în dubiu, întrebându-mă, uneori, dacă nu cumva este şi mai bine, nu doar mai uşor, să faci rău, nicidecum bine. Ştiu, ideal este să nu le faci pe amândouă, dar din păcate, cel puţin eu, sunt incapabil să trăiesc într-un mediu steril avându-mă drept companie doar pe mine însumi.

         “Îmi permiteţi, vă rog frumos”? m-a tulburat o voce scăzută, aproape copilărească. Am tresărit şi i-am făcut loc. I-am simţit parfumul învăluindu-mă, pătrunzător, ca acela al unei flori de liliac. Mi-am îndreptat ochii în direcţia ei şi i-am întâlnit privirea – veselă dar în acelaşi timp misterioasă, pornind de sub sprâncenele subţiri şi arcuite a mirare constantă. Mi-a zâmbit şi mi s-a justificat: “Nu merg mult, dar nu vroiam să stau în uşă”.

          Ca orice alt animal, femeia are un al şaselea simţ, acela care îi permite să vestească apropierea verii. Privind-o scurt, încercând să reuşesc să o fac dintr-o clipire pentru a avea posibilitatea de a o cântări fără să realizeze, mi-am spus că pentru o scurtă vreme mi-ar putea deveni barometrul ideal. Bineînţeles, ca să fim sinceri, este greu să minţi o femeie; nu ştiu cum se întâmplă că toate îşi dau seama când sunt cântărite. De aceea când ochii mei, după ce clipiseră, i-au întâlnit pe ai ei, nu au putut să nu îi observe şi zâmbetul care îi flutură, scurt, nu numai sub gene, ci şi pe buze. “Cobor la a doua, treceţi vă rog”, îi spuse volubilă unei bătrâne care părea puţin nedumerită. Apoi se întoarse din nou înspre mine, zâmbind. Era uşor, am simţit-o. Nu, nu este o caracteristică unică, una care să îmi aparţină numai mie, dar aşa cum un prădător simte mirosul de sânge, aşa îi simţeam şi eu chemarea. I-am zâmbit şi am cuprins-o cu privirea, dezbrăcând-o de hainele uşoare pe care le purta, eliberându-i trupul, pe rând, de fiecare articol de îmbrăcăminte, dar într-un mod atât de plăcut ei încât, în faţa ochilor minţii mele ea nu se mai acoperea decât în surâs. Îmi plăcea să o simt aşa, oferindu-se fără nicio rezervă, şi totuşi punându-mi în mod conştient bariere şi piedici peste care trebuia să trec pentru a mă arăta demn de ea. Am învăţat, cu ceva timp în urmă, că dacă nu ai grijă cum o faci, pentru o femeie este jignitor să fie dezbrăcată cu privirea. Dar este şi mai jignitor să nu se întâmple. De aceea o dezbrăcam şi o învăluiam în nori de fantezie, închipuindu-mi pielea albă ieşind din ce în ce mai mult la iveală; imaginându-mi sânii rotunzi eliberaţi din încorsetarea sutienului roşu – nu l-am văzut, dar ochii ei îmi spuneau că sub nicio formă nu poate să aibă altă culoare; pierzându-mă, brusc, într-un acces de timiditate, în buclele de un blond închis şerpuitoare pe umeri, care păreau că vor să îi apere gâtul de sărutările ochilor, pentru a reveni, aproape imediat, cu săruturi clipite pe buzele subţiri.

          Mi s-a părut că mă sărută şi ochii ei atunci când i-am cerut să renunţe la formulările mult prea politicoase şi oficiale. Atunci când mi-a spus “Tu” mi s-a părut că niciodată vreun nume nu mi se potrivise vreodată mai bine; “tu” – unul din numele mele special născocit pentru a mă aşeza pe buzele ei. În vârtejul gândurilor care o cuprindeau, care mi-o ofereau din ce în ce mai complet fără ca ea să se opună, m-a înfiorat o licărire. Coborâserăm împreună, şi după câţiva paşi se oprise ca să caute ceva în poşetă. În cele din urmă renunţă şi mă întrebă: “Ai să îmi dai o ţigară”? Am avut senzaţia unei electrocutări. Mi-am amintit cealaltă voce, aceea care avusese îndrăzneala să mă coboare din înalturile mele pentru a mă aşeza alături cu nemernicia ei, cerându-mi, în acelaşi timp, o ţigară. Am privit-o altfel, dar ea nu şi-a dat seama cu câtă disperare mă întrebam cum de nu poate să observe ceea ce pentru mine devenise evidenţă. Deşi, este adevărat… valabilă numai prin apartenenţa la aceeaşi specie, egalitatea dintre oameni este un mit scornit de cei slabi, de teamă să nu fie călcaţi în picioare. Oamenii se simt altfel între ei, nu ştiu cum, dar altfel. Animalele se simt între ele după miros, după marcarea teritoriului, după pericolul care începe să plutească în aer atunci când nările le reperează un miros străin. La fel este şi cu stelele, care luminează alături de lună întreaga noapte, când se simt una pe cealaltă licărindu-şi razele sclipitoare. Şi la fel este şi cu neoamenii, care, indiferent că au fost cândva oameni şi au devenit vagabonzi sau au fost cândva oameni şi îşi ascund transformarea sub o mască – singura rămasă, se simt în baza instinctului, sau poate a unei imagini personale oglindite inconştient în ochii celui recunoscut. Ei, însă, neoamenii, spre deosebire de oameni, sunt egali în profunzime, pentru că nimeni nu a putut demonstra vreodată că există neoameni buni şi neoameni răi.

          Am privit-o zâmbind în timp ce îi aprindeam ţigara, dar nu reuşeam să îmi înfrâng uimirea dublată de satisfacţie că ea, omul, nu realizează că în scurt timp vara urma să sosească. De multe ori buletinul meteo cel mai exact este cel făcut ochiometric, este important doar să ştii anotimpul în care trăieşti.

Scurtă poveste fără vreo urmă de morală (V)

          În orice structură piramidală de natură socială nu există diferenţe în privinţa alcătuirii, fie că aceasta este de natură umană sau animală. Diferenţa dintre societatea umană şi societatea animală este scopul. Bineînţeles, scopul primordial al oricărui organism viu este supravieţuirea, şi nu se poate spune că există vreo deosebire între o haită de lupi şi organizarea umană. Diferit este modul prin care se realizează supravieţuirea. Masculul alfa, ca lider al haitei, urmăreşte, prin comportamentul său, binele întregii structuri construite în jurul său, nicidecum binele propriu. În cazul omenirii lucrurile se schimbă radical, liderul acesteia căutând să acapareze cât mai multă putere, indiferent că aceasta este cuantificabilă în potenţă materială sau nu, în scopuri pur personale. Mi-am amintit, privind succesiunea copacilor de pe marginea drumului, de o activistă politică de care vârtejurile vieţii – în general, sau al vieţii mele, în particular – mă despărţise, de asemenea, fără multe lacrimi şi cu şi mai puţine cuvinte. Mereu încerca să îmi amintească faptul că puterea poporului este mai mare decât aceea a oamenilor care au puterea. “Nimic mai fals”, îi spuneam, pentru că teoria nu se reflectă ideal în practică şi, mai mult, practica ajunge chiar să contrazică teoria, dovedindu-i punctele slabe din raţionament. Asta pentru că viaţa nu este un exerciţiu de matematică a cărui rezolvare perfectă este garantată de cunoaşterea teoriei. Iar umanitatea, studiind comportamentul animalelor, înţelegându-l, observându-i nu numai lacunele dar şi punctele forte, adică înţelegând teoria, refuză cu obstinaţie să o pună în practică într-o variantă îmbunătăţită, perfectă.

         Spre deosebire de lupi, înainte ca aceasta să se transforme în viciu, oamenii acumulează putere nu de foame, ci de teamă. Teama, poate cel mai vechi şi mai cuprinzător dintre sentimente, este cea care împinge individul să recurgă la gesturi egoiste pentru a îşi asigura supravieţuirea. Bineînţeles, una este să supravieţuieşti cu o coajă de pâine, aşa cum se întâmplă, nu de puţine ori, în cazul maselor, alta este să supravieţuieşti cu caviar şi cu şampanie. Ceea ce apropie ambele categorii sociale, masa şi elita, este instinctul. Instinctul oricărei forme de viaţă care îşi doreşte cu disperare, şi în mod iraţional, gura de aer, oxigenul care îi permite să îşi continue viaţa.

        La fel de adevărat, însă, este faptul că instinctul şi modul în care se manifestă pot să transforme omul în cu totul altceva – într-o nouă formă de viaţă demnă de dispreţuit, banală în esenţă şi redusă la un singur rol în lumea în care există – contrapondere. Să folosim cuvinte mari şi pe alocuri amuzante: dihotomia dintre bine şi rău (mereu îmi vine să râd când aud expresia!) nu este o invenţie nici religioasă, nici filosofică, nici literară. De fapt nu este niciun fel de invenţie, este o realitate pură care ţine lumea în balans, nelăsând-o să se prăbuşească în adâncurile platitudinii. Adevărul este că numai omul care trăieşte, pentru o vreme, fericirea, poate spune şi ce înseamnă nefericirea; tristeţea nu ar exista fără veselie, la fel cum sunetul nu ar putea fi deosebit de tăcere dacă nu am avea noţiunea ei; binele este oglinda fermecată în care răul îşi reflectă, îşi filtrează şi îşi purifică imaginea, şi invers, răul fiind geamănul monstruos al binelui – fraţi siamezi care ori există doar împreună, ori nu mai există deloc.

          Se spune că omul este, prin excelenţă, fiinţă raţională. Ca orice fiinţă raţională, a fost înzestrat cu subiectivitate. Subiectivitatea nu dă numai posibilitatea, ci însuşi dreptul de a alege ce ne este pe plac şi ce nu, pe cine ne este pe plac şi pe cine nu. Subiectivitatea ne permite să ne alegem ţeluri, obiceiuri, scopuri, dorinţe. Într-un fel sau altul, ea ne face ceea ce suntem, chiar mai mult decât ne face să credem că suntem într-un anumit fel. Pentru că suntem fiinţe caracterizate de devenire, fiinţe devenite. Devenirile ne sunt conduse de alegeri personale şi subiective, şi de structura psihică şi sufletească pe care într-un fel sau altul ajungem să o posedăm – deşi, la fel de bine spus ar fi “structura psihică şi sufletească, aceea care, într-un fel sau altul, ajunge să ne posede”. Pentru că nu de puţine ori, privind mereu spre creste, râvnind să le urcăm cu paşi hotărâţi, ne rostogolim la baza muntelui pentru a rămâne acolo, întinşi, zdrobiţi, fără dorinţă şi curaj de a mai urca vreodată.

          Mi-am amintit, aproape tresărind, de cineva care s-a apropiat de mine într-un moment în care mă pierdusem. Mă pierdusem de mine şi de ceea ce ştiam că am în viaţă, precum şi de sensul şi de valoarea ei. Nu după puţină vreme după ce îmi oferise umărul să îmi sprijin capul, mi-a cerut o favoare. O favoare pe care, bineînţeles, nu aveam de gând să o acord niciodată decât dacă ar fi venit din proprie iniţiativă. Îmi amintesc suferinţa invocată, supărările, crizele de personalitate care mă înfierau, numindu-mă nerecunoscător, nesimţitor, ticălos. De parcă lucrurile care mi se aruncau în faţă aveau vreo valoare pentru mine, sau m-ar fi făcut, cumva, să îmi schimb opinia. Prostii! Oamenii sunt proşti în marea lor majoritate – nu o spun eu, o spun studiile, statisticile. Şi prostia, aşa cum am mai spus, trebuie să se plătească. Eu nu sunt omul întoarcerii favorurilor, îmi place prea mult independenţa, atât cea fizică, dar şi cea sentimentală şi raţională. Vreau să fac ceea ce fac pentru că vreau, nu pentru că trebuie, nu pentru că se cere. De aceea mi-am întors spatele în clipa următoare celei în care ultimul cuvânt şi-a închis ecoul sub porţile tăcerii.

//