De duminică

          Îmi spunea, cândva, un om care se pretindea înţelept: „Cel mai important lucru în viaţă este să crezi. Să crezi în El. Atâta timp cât vei avea credinţă, mereu îţi va ajuta să îţi porţi crucea”.

          Deşi, dacă ar fi după mine şi mi s-ar arăta Domnul, chiar şi numai de foame, l-aş lua cu mine şi, purtându-l de mână prin lume, mi-aş compara ratările cu ale lui. De cele mai multe ori, şi mai ales într-un asemenea domeniu, prefer să gândesc individualist. Fiecare cu crucea lui… Duminică uşoară!

Gând

          Mi s-a spus de atâtea ori că nu am inimă încât începusem să cred. Apoi s-a schimbat ceva: într-un moment de inocenţă, mi s-a aruncat în obraz că aş avea inimă de piatră. “Şi atunci, mi-am spus, am inimă sau nu am”? M-am întrebat doar pe mine, nu am îndrăznit să cer altă părere, în schimb am spus, într-o ureche care pretinde că îmi va fi mereu deschisă: “Sunt produsul tău”. Şi inima ei a bătut a teamă, pentru că din animal nu se mai poate face om, deşi la fel de adevărat este, din om se poate face animal.

           La fel de adevărat este, unele inimi călcate în picioare rămân doar amintire, pe când altele mai reuşesc să bată slab, din când în când, nu din inerţie, nici din simţire, doar din dorul unei amintiri. Iar amintirile… Spuneam cândva, speranţa este cel mai mare duşman al omului şi al liniştii sale; dar pot să adaug, la fel şi amintirea…

          Un om este produsul acţiunilor sale. Aşa ar trebui, dar uneori se întâmplă să fie produsul acţiunii altora asupra lui. Atunci, oricât ar vrea să reuşească, de unii oameni nu se poate lepăda niciodată. Poate doar prin alţii…  dacă are puterea.

          Se întâmplă, uneori, să fie de prisos cuvintele, nu numai să nu vrea să iasă. Dar, chiar şi de prisos fiind, de multe ori nu trebuie să rămână nespuse.

 

 

Răscumpărări

          Se spune că oamenii care trăiesc împreună pentru foarte multă vreme îşi împrumută unul altuia nu numai ideile, gesturile şi mimica, ci chiar şi fizionomia. Este adevărat, sunt sigur. În unii ochi chipul meu capătă puteri de suferinţă, iar suferinţa mea îmi este împlântată în piept de ochii pe care îi dor eu. Nu, nu aş spune că este blestem. Unii oameni se întrupează din durerea altora, şi parcă au senzaţia că fără ei nu şi-ar mai găsi rostul. Sau se tem că şi l-ar găsi, dar mult prea devreme. Într-o noapte am ajuns la o concluzie – femeia întotdeauna salvează. Unele au puterea de a părea raze de soare capabile să străpungă cel mai adânc întuneric. Altele, dimpotrivă, salvează prin adâncirea în bezne. Orice greşeală trebuie plătită, orice păcat trebuie răscumpărat… inclusiv printr-o femeie.

….

          Îmi propusesem de mult să acord în acest spaţiu ceva mai multă atenţie femeii. Nu femeilor, femeii. Naturii ei, rolului ei, scopului ei în sine – femeii ca scop primordial al existenţei. Nu m-am simţit capabil, pentru că mereu cea mai bună soluţie, cel puţin în scris, este să scrii despre ceea ce cunoşti. Eu nu cunosc femeia, altfel aş fi putut să o înţeleg – aşa se spune, nu poţi înţelege un fenomen decât după ce îl cunoşti. Deşi, pe de altă parte, femeia numai fenomen nu este; mai degrabă entitate carnivoră care se hrăneşte cu suflet; deşi sufletul este imaterial, aşa se susţine, aşa se prezumă. Şi totuşi, femeia are mereu căile ei, neştiute şi neînţelese. Poate de aceea o iubesc, pe ea, femeia ca toate celelalte şi complet deosebită, pentru că şi atunci când sfâşie o face în vârtejuri de voluptate.

Diverse

          Ca să pot brava cu succes mi-am însuşit acum multă vreme un dicton pe care l-am auzit pe când eram fraged, nu crud: “Două lucruri nu îmi plac în viaţă, sticla goală şi femeia îmbrăcată”. Cum nimic nu este de neînlocuit pe lumea asta, am învăţat repede că o sticlă poate să fie oricând înlocuită cu o alta. Mai interesant este, însă, cu femeile. Femeile – îmbrăcate la început, apoi, în funcţie de puterea de convingere a fiecăruia, din ce în ce mai dezbrăcate. Timpul m-a mai învăţat un lucru – dezgolirea superficială a unei femei poate deveni nu numai inutilă, ci şi plictisitoare.

          A durat mult până să învăţ să dezbrac o femeie. Nici sfâşierea hainelor, nici îndepărtarea lor cu mişcări tandre şi răbdătoare nu reprezintă vreun succes demn de laudă. Înainte de a fi dezbrăcată femeia trebuie îmbrăcată; trebuie îmbrăcată în vorbe, în priviri, în şoapte, în întuneric. Abia atunci, când întunericul atotcuprinzător nu mai poate fi străpuns de nicio rază de lumină sau de raţiune, începe dezbrăcarea: mai întâi de haine, apoi de piele şi de carne, până când se poate spune, fără nicio teamă de a greşi, că nu intri în ea, îi intri în oase. Orice altceva este paradă, bravură, banal, pentru că, exceptând prostituţia, trupul unei femei nu are nicio valoare fără sufletul ei.