…..

          Nu demult vorbeam cu cineva despre noţiunea de personaj. Nu personaj literar, nu de carte, ci din punct de vedere al omului. Cum îmi şade mie bine, cu modestia-mi caracteristică şi bine cunoscută, am declarat emfatic: “Păi şi eu sunt un personaj”… “Nu, nu eşti, mi s-a răspuns, tu eşti doar afemeiat şi beţiv”.

          Îmi propusesem să fac o digresiune, o adevărată lucrare de diplomă asupra unor asemenea caracteristici, dar încă nu îmi regăsesc nici cuvintele, nici ideile. Deşi, tot nu demult, mi s-a spus că reuşesc cumva să dau naştere unei magii cuprinzătoare, învăluitoare ca o pânză de păianjen, lucru neobişnuit şi neapărat demn de admiraţie. Şi am mai întâlnit o persoană… persoană, nu personaj, atât de inconştientă de propria magie încât mie îmi venea să urlu de durere sufletească. Până la urmă nici nu ştiu ce este mai rău, să laşi deoparte modestia sau să o laşi să te sugrume mână în mână cu neîncrederea?!

            Magii şi magia lor nu au dispărut niciodată, doar s-au sufocat într-un somn latent la care i-am condamnat fiecare dintre noi în noi înşine. Ce ciudă mi-e pe oamenii incapabili să admită că oricare dintre noi, fiecare, în felul său, este capabil să facă minuni!