…..

          Din când în când se întâmplă ca oamenii, ascunşi în întuneric, protejaţi de acoperământul cerului, să îşi spună lucruri, să şi le jure, să le mărturisească. Apoi, cumva, după o vreme, ajung să se spele unul de celălalt, să îşi uite de vorbe şi de gesturi şi să rămână condamnaţi în împietrire. Sunt mulţi care nu mai au nici puterea să plângă – contrar aparenţelor şi credinţelor stupide, pentru a plânge este nevoie de putere… Doar cerul mai curăţă, uneori, totul, cu câte o furtună. De multe ori mă întreb, de unde îşi găseşte cerul mereu puterea să plângă (pentru oricine)?!