Umbre

          Nu am fost niciodată frumos, dimpotrivă, mai degrabă… Mi s-a spus de multe ori că sunt “drăguţel” ca să nu mi se spună că aş fi “urâţel”. Este o graniţă subţire aceasta între diminutive şi subiectivisme, asemănătoare cu aceea gri dintre alb şi negru, care poate să fie uşor trecută când într-o parte când în alta, aşa cum se întâmplă, pe nesimţite, ca iubirea să se transforme în ură şi ura să devină, cumva, iubire. Ca să îmi compensez neajunsurile înfăţişării am încercat să îmi dezvolt alte eventuale calităţi native, precum bruma de inteligenţă cu care am fost înzestrat şi, mai ales, bagajul de cunoştinţe. Mai presus de orice, acea cunoştinţă emoţională care să îmi permită să găsesc mereu o vorbă de spus, să empatizez, să ştiu când trebuie să fug sau să ştiu când să stau pe loc atunci când cineva ar fi venit înspre mine. Îmi spuneam că îmi dezvolt un al şaselea simţ, sau, de ce nu, chiar un al şaptelea, devenind, în felul acesta, interesant în felul meu, suplinind în alte moduri ceea ce nu puteam oferi nicidecum ochiului. Ba chiar îndrăzneam să susţin sus şi tare că frumuseţea fizică nu valorează nimic, fiind mai importante alte atribute. Nu ştiu cât greşeam şi cât nu, deşi nu de puţine ori multe priviri s-au oprit asupra mea dispreţuitoare, transmiţându-mi că un urât ca mine nu poate vorbi altfel şi în niciun caz nu poate proslăvi frumuseţea fizică (cu atât mai puţin pe cea proprie).

          Atunci s-a născut în mine germenele ambiţiei, care s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, ajungând, în timp, un şarpe care mă muşca în fiecare zi de suflet. “Vreau – mă făcea să îmi spun – vreau să devin operă de artă”. În general, îmi spuneam, opera este cu mult superioară artistului şi niciodată, nici măcar în cazul autoportretelor, nu este făcută după chipul şi asemănarea autorului ei. Mereu va dăinui mai mult, mereu va fi mai apreciată, mereu mai misterioasă, mereu mai puternică, mai interpretabilă, mai subtilă. Omul este una, acţiunea lui este cu mult mai mult. În consecinţă, zic eu, nimeni nu se poate mira de o asemenea ciudăţenie (pe care o recunosc primul) – de a mă delimita complet de natura umană, de a îmi uita temerile, complexele, şi de a deveni ceva superior. “Urâtul superior”, aşa mă numeam în fiecare dimineaţă în oglindă şi, culmea, atât de puternică devenise această nevoie de a mă privi, atât de intensă, încât, dacă înainte, cândva, mă priveam cu teamă, devenisem un narcisist convins. Şi de ce, până la urmă, ar avea voie numai frumoşii să sufere de narcisism? Orice urât are acelaşi drept ca şi ei, pentru că, în definitiv, indiferent că suntem frumoşi sau nu, noi oamenii, fiecare dintre noi, ne creăm un cult al propriei personalităţi. În baza respectivului cult frumoşii se pot vedea şi mai frumoşi, iar urâţii îşi pot găsi trăsăturile cel puţin acceptabile. Poate că descoperirea cultului personalităţii mele m-a salvat de la multe suferinţe la care m-ar fi supus manifestarea complexelor de inferioritate. Într-un fel sau altul, am ajuns să mă consider o operă de artă – propria mea operă de artă, răsărită pe rămăşiţele materiei umane, devenită, însă, o altfel de entitate, demnă de apreciat, de urmat, de invidiat… În definitiv, poate spune cineva că nu există opere de artă urâte?! Oh, dar sunt destule! Să caute, acela care nu a auzit de estetica urâtului!

          Într-o dimineaţă, în loc să îmi zâmbesc în faţa oglinzii şi să mă minunez de mine, am fost cuprins de o altă mirare. Pe când zâmbeam mi-am zărit câteva riduri în colţurile ochilor. M-am speriat. Pot, oare, operele de artă să facă riduri? Peste ele timpul ar trebui să treacă fără să lase semne, eventual doar să le facă uitate o vreme pentru a fi redescoperite mai târziu. Pentru prima oară m-am temut de când devenisem ceea ce eram. Atunci au început întrebările: “dar sunt, oare, o operă de artă? Sunt, măcar de apreciat? Mă invidiază cineva? Ştie cineva că exist? Îi pasă? Dar sunt eu, oare, acel eu care cred că sunt? Poate sunt mai puţin, şi atunci, ce mă fac? M-am minţit atâta vreme? Am minţit şi pe alţii”?

          În general oamenii sunt mincinoşi. În primul rând se mint pe ei, în al doilea rând îi mint şi pe alţii. M-am înspăimântat că aş fi o minciună. Şi atunci m-am decis să urmez unul din cele mai bune principii pe care le-am susţinut mereu: “cea mai bună minciună este adevărul”. Am renunţat să încerc să îmi adaug atribute pe care mi le consideram potrivite; am renunţat să mă văd frumos; am încercat să mă cântăresc, să mă aproximez singur şi să învăţ să mă accept. Nu eram nici pe departe o operă de artă, nu eram decât o iluzie. Brusc m-am simţit eliberat, ca şi cum aş fi sfărâmat lanţurile unei sclavii apăsătoare. Îmi devenise împovărător să mă controlez, să caut să par perfect – operele de artă par perfecte, îşi ascund mereu imperfecţiunile, să mint, să mint iar, să mint până când eu însumi ajungeam să mă cred. Corneille spunea că îţi trebuie o memorie bună pentru a putea minţi, dar de multe ori mi-am permis să îl contrazic. Ce nevoie este de memorie dacă, acceptând ca fiind corectt ce ziceam despre cea mai bună minciună, am spune toţi, mereu, adevărul?! Cu atât mai mult cu cât adevărul, se pare, are mai multe feţe dar, în definitiv, este unul singur…

          A trebuit să învăţ să mă lupt cu mine, să îmi caut scuze faţă de mine, să mă dezvinovăţesc, să mă tratez cu blândeţe, uneori. Alteori mi-am pornit procese, m-am judecat, m-am condamnat şi m-am pedepsit. M-am autoflagelat până când, în imagini ireale, mă dedublam şi căzând în genunchi în faţa mea, îmi imploram iertarea. Care venea, de fiecare dată, plină de regrete pentru aplicarea unor torturi, poate, îmi spuneam, exagerate. Până când, într-o zi, însă, m-am trezit, m-am privit în lucirile limpezi ale oglinzii şi nu am mai tresărit. Atunci mi-am zâmbit, dar altfel, pentru că spre deosebire de un altul – alt ateu care, întrebat ce face toată ziua, răspundea că se suportă, eu devenisem superior. Eu nu mai eram nevoit să mă suport, căzusem la pace cu mine, învăţasem să mă accept; să mă trăiesc, să trăiesc cu mine aşa cum sunt. Aşa cum suntem toţi, de altfel – umbre, nuanţe. Umbră; sau, poate, umbra unei (foste) opere de artă.

6 comentarii la “Umbre

  1. Crisa spune:

    și totuși …you are so beautiful 😛

  2. Nogender spune:

    Smerenia ta este inaltatoare.Nu esti nici pe departe urat,am vazut cateva fotografii ale tale.Cei care ti-au spus acest lucru,probabil percep frumusetea intr-un mod superficial.Esti un tanar frumos si,din cate am remarcat in articolele tale,esti si inteligent.Bucura-te!

    • Nevermore spune:

      Nogender, multumesc pentru aprecieri. Ma vad insa nevoit sa revin asupra unei mentiuni – acest spatiu este destinat jocului cu literele, nu ma contine decat arareori si nici nu imi expune viata personala. Doar (in)capacitatea de a scrie povesti sau franturi de povesti. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s