…..

          Am cunoscut de multe ori disperarea, dar a fost a altora, până într-o seară. Până atunci mă priveam în oglindă cu siguranţă; eram sigur pe mine, pe puterea mea, pe echilibrul meu. Eşecul îmi fusese mereu străin, nu îi cunoscusem nici gustul nici senzaţia. Dar am învăţat, în cele din urmă, cât de ciudat se manifestă, ca un gust amar la început, ca o tristeţe nedefinită care devine povară insuportabilă, otravă clocotindă prin vene. Poate că eşecul şi iubirea sunt nu numai echivalente ci şi sinonime. Pentru că, în ambele cazuri, dintr-un anumit punct disperarea – acea senzaţie total necunoscută oamenilor puternici – se dezlănţuie şi capătă proporţii de uragan devastator, ucigătoare ca un deşert mult prea întins în care orice pas, oricât de temerar ar fi, îşi găseşte sfârşitul.

         Despre dimensiunile disperării nu ştiam prea multe, la fel cum nu ştiam despre puterea iubirii. Iubirea – mereu un sentiment supraevaluat de cei care îl simt din nevoie, mereu subevaluat de aceia care nu îl înţeleg. Eu nu am simţit niciodată iubirea ca alţii, ca ceilalţi, ca oamenii de rând. Nu am simţit-o nici de nevoie, nu am căutat-o nici ca ideal. Mereu mi-am interzis-o, până când împotrivirea nu mi-a fost alungată de sentiment, ci de o femeie. O femeie cu trup eteric, clădită din împletirea realului cu imaginaţia unei divinităţi aflate într-o zi de graţie. O femeie capabilă să lumineze şi mai mult ziua, să întunece noaptea până într-acolo încât cel mai adânc întuneric să se înspăimânte de sine şi să tânjească după lumină. O femeie mai minunată ca o umbră înşelătoare, mai puternică decât o rază de căldură intensă, mai încântătoare decât un curcubeu. Poate de aceea s-a supărat, într-o seară, când i-am spus… I-am spus că dacă vreodată din ochii ei se vor dezlănţui ploi, o voi cuprinde în braţe şi îi voi săruta buzele până când se vor arcui în zâmbet, legându-i imaginar ochii unul de altul, sub forma unui curcubeu fermecat a cărui culoare primordială va fi ea – ea, propriul meu curcubeu.

           M-a pedepsit în felul ei, cu absenţă, testându-mă, poate, sau nemaidorindu-mă, împingându-mă încet înspre propria-mi pierzanie – perzania omului care îşi pierde încredera nu numai în propria-i putere, ci şi în încremenire. Dar nu a putut să stea atât de mult departe de mine încât să mă pierd pe mine însumi, şi, deschizând o portiţă, mi-a zâmbit. Mi-a zâmbit ca un curcubeu apărut ciudat în timpul unei ploi reci, de noiembrie, plină de miros de ger şi de disperare. Şi brusc, m-am simţit schimbat, m-am simţit din nou întărit, am redevenit, treptat, eu. Un eu îmbogăţit cu o cunoaştere fără seamăn – nu aceea că disperarea se poate manifesta şi în sens pozitiv şi în sens negativ, nu! Pentru că în momentul în care am cuprins-o febril, atunci când nu mai ştiam dacă să râd sau să plâng, atunci când întregul vocabular mi se redusese la mărturisirea unei iubiri devastatoare, am aflat, am ştiut că pot. Pot să mă uit pe mine ca să o am pe ea, şi scrutând negurile necunoscute ale viitorului să mă regăsesc păşind în sufletul unui curcubeu care, chiar înainte de a adormi, pe buze nu mai poartă altceva decât forma numelui meu. Am învăţat că multe perechi de buze pot să şoptească acelaşi nume, dar o singură pereche este îndreptăţită să primească răspunsul numelui pe care îl şopteşte; un răspuns venit sub forma disperării în toate dimensiunile ei, în ale nebuniei inclusiv.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s