Rânduri fără logică aparte

          Îmi spuneam, într-o noapte, într-unul din dialogurile mele cu mine, purtate în faţa unei coli mai mult scrise, că toţi avem nevoie de cineva în viaţa noastră. Nu este cum îmi zicea ea… Ea… că nu aş avea nevoie de nimeni. O coală, este adevărat, poate să asculte orice, până şi cele mai îngrozitoare confesiuni ale vreunor crime, sau până şi cele mai firave speranţe, cele mai nebuneşti vise. Mi-am spus, deci, într-unul din dialogurile mele cu mine, purtate într-o noapte prevestitoare de vară, că este posibil ca unii oameni să perceapă altfel, distorsionat probabil, şi să considere viaţa drept moarte şi moartea drept viaţă. Eronat – aşa mi-am răspuns mie, cel care înclina să dea dreptate unui astfel de cuget. Eu nu ştiu ce este moartea, dar ştiu că nu poate să fie nici doar viaţă, nici doar moarte. Este ceva la mijloc, nici cal nici măgar, şi chipul i se poate schimba în funcţie de ochiul care îl priveşte. Aşa cum frumuseţea şade mereu în ochiul privitorului, la fel, esenţa morţii şade, poate, pe papilele gustative ale celui care o gustă. Dar, cu siguranţă, moartea nu are gust de cucută, ea doar îl poate însoţi. “În definitiv, mi-am spus, încercând să nu aprofundez prea mult, moartea nu omoară niciodată. Nu ea ucide, ci viaţa. Viaţa fără sens, fără echilibru, fără sprijin, fără simţire”. Atunci mi s-au întors gândurile, pe o altă cale pe care credeam că o părăsisem de mult. Ea… ea, femeia cu atât de multe nume încât nici nu i le mai ţin minte pe toate. Şi m-am întrebat cum ar fi să aleg drumul ei, acela pornit de la picioarele curcubeului, alunecos uneori din pricina stropilor de ploaie pe care îi picură gene nevăzute, orbitor alteori, ca nişte raze de lumină mult prea puternice.

           Gândindu-mă la Ea, femeia cu sute de nume, pe care i le-am dat şi cu buzele, şi cu gândul, şi cu şoapta, şi cu simţirea, şi cu sufletul, chiar cu mine însumi, am înţeles un alt lucru pe care l-am mărturisit şovăielnic hârtiei: “Fiecare dintre noi are nevoie de cineva în viaţa sa. Numai că “cineva” nu este un nume propriu, nu este chemare drăgăstoasă, mai degrabă disperată pentru aceia care acceptă că “cineva” poate să fie oricine. Încă o greşeală – o greşeală a oamenilor slabi, a oamenilor proşti, a oamenilor atât de obişnuiţi cu compromisul încât ei înşişi devin un compromis banal pierdut şi uitat într-o lume a compromisurilor. Gând: eu nu i-am făcut Ei niciun compromis. Eu m-am aşternut la picioarele ei, deşi îi muşcasem mâinile şi sufletul; m-am răsculat împotriva ei, deşi în mine făcusem jurământ de supunere totală. Mă lăsam purtat ca o frunză pe drumuri pe care o porneam doar pentru a le putea părăsi. Eu eram atât de liber în subjugarea mea încât nici nu o mai conştientizam, precum eram şi complet subjugat în libertate. Până când mi-a spus… da, a avut curaj să îmi spună ceea ce mi-a spus, deşi îi este cunoscut că nimeni, absolut nimeni, nu ştie unde va izbi fulgerul.

          Din fericire nu sunt fulger, sunt om, om ca toţi oamenii, chiar dacă îmi spune că eu sunt cel care, luminând, îi sfâşie furtunile. Poate de aici nevoia aceasta, de a avea pe cineva alături, pe acel “cineva” devenit nume propriu, atât de propriu încât buzele uită să se mai oprească din şoptit iar sufletul devine coardă mereu vibrantă a unui instrument cunoscut la care oamenii au uitat cum să cânte. Sufletul… sufletul acela care zboară, păşind din viaţă în moarte – trecător printr-o poartă pe care i-o arată mâna criminală. Viaţa ucide – ea, în definitiv, sărăcăcioasă înmormântare a viselor, a speranţelor, a dorinţelor, scurtă procesiune care îndrumă greşit călătorii, trimiţându-le paşii pe drumuri desfundate în care se pot împotmoli definitiv. Cam aşa cum mi se întâmplă mie, uneori, să rămân împotmolit în faţa unei coli goale pe care să o privesc cu spaimă. Cea mai mare spaimă se trăieşte atunci când nu mai ai ce spune. Dar mereu se găseşte ceva de spus, şi atunci Cineva trebuie să asculte. Să mă asculte, Ea, Cineva-ul, şi atunci mă simt bogat, pentru că spre deosebire de alţii, mereu voi avea un gând pe care să îl mărturisesc colilor care îmi aşteaptă confesiunile.

         Într-o noapte i-am mărturisit unei anumite coli de hârtie că mi se întâmplă să mă pierd de mine. Îmi simt personalitatea spărgându-se, fiecare bucată desprinsă din ea devenind entitate de sine stătătoare, cu chip propriu, frumos, urât, comun, înspăimântător… Eu nu sunt singur în mine, mă vieţuiesc zeci, sute de alte forme, de alte chipuri. Dar toate se şterg în faţa singurei mele locuitoare, cea pe care nu o uit nici când mă uit pe mine. Aşa cred – deşi nu ştiu despre moarte, cu siguranţă viaţa nu îşi uită locuitorii. Nici cerurile. Nici eu. Nici chiar când, vlăguită, privindu-şi viaţa, cerul, în înalturi îi răsună tandru ecoul şoaptei, puterea capabilă să îi prindă ca podoabă fiinţa-mi: “Te iubesc şi e plumb uneori”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s