Posibile absurdităţi

          Îmi spunea cineva că oricâtă silă m-ar cuprinde şi oricât de mult nu mi-ar plăcea ceea ce văd în jurul meu, din viaţă nu mă voi putea retrage. Relativă teorie, şi pe alocuri absurdă. Oricine se poate retrage undeva pe marginea vieţii, nici măcar ca spectator, cu atât mai puţin drept contemplator. Cei care se retrag din viaţă, pentru că se poate, încep să se contemple pe sine, uitând aproape complet de exterior. Este şi acela un mod de viaţă, poate chiar mai puţin nepăsător decât unul normal.

          Mi se pare că absurdul este prezent pretutindeni. Atât în viaţă, şi în retragerea din ea, cât şi în moarte. Viaţa de multe ori frizează absurdul, moartea parcă şi mai mult. Uneori mi se părea că viaţa este ca o pistă de alergare, întinsă până la porţile eternităţii. Absurd, ştiu. Alteori am aflat, în diverse împrejurări, că moartea poate să fie la distanţă de câţiva centimetri şi să îşi rateze milimetric ţinta. Absurd… absurd ca moartea să rateze, absurd ca viaţa să se rupă mai uşor ca un fir de aţă. Şi atunci, cum să te retragi (definitiv) din ea?! Eventual doar pentru a scrie o cronică a absurdului. Absurd este şi cel care fuge de viaţă, absurd este şi cel care o trăieşte. Suntem absurzi fără să ne dăm seama. Iar detaşarea… În definitiv şi detaşarea este la fel de absurdă. Ca şi cinismul. Ca şi orgoliul. Cui îi pasă?!

“I don’t mind at all”!

Umbre

          Nu am fost niciodată frumos, dimpotrivă, mai degrabă… Mi s-a spus de multe ori că sunt “drăguţel” ca să nu mi se spună că aş fi “urâţel”. Este o graniţă subţire aceasta între diminutive şi subiectivisme, asemănătoare cu aceea gri dintre alb şi negru, care poate să fie uşor trecută când într-o parte când în alta, aşa cum se întâmplă, pe nesimţite, ca iubirea să se transforme în ură şi ura să devină, cumva, iubire. Ca să îmi compensez neajunsurile înfăţişării am încercat să îmi dezvolt alte eventuale calităţi native, precum bruma de inteligenţă cu care am fost înzestrat şi, mai ales, bagajul de cunoştinţe. Mai presus de orice, acea cunoştinţă emoţională care să îmi permită să găsesc mereu o vorbă de spus, să empatizez, să ştiu când trebuie să fug sau să ştiu când să stau pe loc atunci când cineva ar fi venit înspre mine. Îmi spuneam că îmi dezvolt un al şaselea simţ, sau, de ce nu, chiar un al şaptelea, devenind, în felul acesta, interesant în felul meu, suplinind în alte moduri ceea ce nu puteam oferi nicidecum ochiului. Ba chiar îndrăzneam să susţin sus şi tare că frumuseţea fizică nu valorează nimic, fiind mai importante alte atribute. Nu ştiu cât greşeam şi cât nu, deşi nu de puţine ori multe priviri s-au oprit asupra mea dispreţuitoare, transmiţându-mi că un urât ca mine nu poate vorbi altfel şi în niciun caz nu poate proslăvi frumuseţea fizică (cu atât mai puţin pe cea proprie).

          Atunci s-a născut în mine germenele ambiţiei, care s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, ajungând, în timp, un şarpe care mă muşca în fiecare zi de suflet. “Vreau – mă făcea să îmi spun – vreau să devin operă de artă”. În general, îmi spuneam, opera este cu mult superioară artistului şi niciodată, nici măcar în cazul autoportretelor, nu este făcută după chipul şi asemănarea autorului ei. Mereu va dăinui mai mult, mereu va fi mai apreciată, mereu mai misterioasă, mereu mai puternică, mai interpretabilă, mai subtilă. Omul este una, acţiunea lui este cu mult mai mult. În consecinţă, zic eu, nimeni nu se poate mira de o asemenea ciudăţenie (pe care o recunosc primul) – de a mă delimita complet de natura umană, de a îmi uita temerile, complexele, şi de a deveni ceva superior. “Urâtul superior”, aşa mă numeam în fiecare dimineaţă în oglindă şi, culmea, atât de puternică devenise această nevoie de a mă privi, atât de intensă, încât, dacă înainte, cândva, mă priveam cu teamă, devenisem un narcisist convins. Şi de ce, până la urmă, ar avea voie numai frumoşii să sufere de narcisism? Orice urât are acelaşi drept ca şi ei, pentru că, în definitiv, indiferent că suntem frumoşi sau nu, noi oamenii, fiecare dintre noi, ne creăm un cult al propriei personalităţi. În baza respectivului cult frumoşii se pot vedea şi mai frumoşi, iar urâţii îşi pot găsi trăsăturile cel puţin acceptabile. Poate că descoperirea cultului personalităţii mele m-a salvat de la multe suferinţe la care m-ar fi supus manifestarea complexelor de inferioritate. Într-un fel sau altul, am ajuns să mă consider o operă de artă – propria mea operă de artă, răsărită pe rămăşiţele materiei umane, devenită, însă, o altfel de entitate, demnă de apreciat, de urmat, de invidiat… În definitiv, poate spune cineva că nu există opere de artă urâte?! Oh, dar sunt destule! Să caute, acela care nu a auzit de estetica urâtului!

          Într-o dimineaţă, în loc să îmi zâmbesc în faţa oglinzii şi să mă minunez de mine, am fost cuprins de o altă mirare. Pe când zâmbeam mi-am zărit câteva riduri în colţurile ochilor. M-am speriat. Pot, oare, operele de artă să facă riduri? Peste ele timpul ar trebui să treacă fără să lase semne, eventual doar să le facă uitate o vreme pentru a fi redescoperite mai târziu. Pentru prima oară m-am temut de când devenisem ceea ce eram. Atunci au început întrebările: “dar sunt, oare, o operă de artă? Sunt, măcar de apreciat? Mă invidiază cineva? Ştie cineva că exist? Îi pasă? Dar sunt eu, oare, acel eu care cred că sunt? Poate sunt mai puţin, şi atunci, ce mă fac? M-am minţit atâta vreme? Am minţit şi pe alţii”?

          În general oamenii sunt mincinoşi. În primul rând se mint pe ei, în al doilea rând îi mint şi pe alţii. M-am înspăimântat că aş fi o minciună. Şi atunci m-am decis să urmez unul din cele mai bune principii pe care le-am susţinut mereu: “cea mai bună minciună este adevărul”. Am renunţat să încerc să îmi adaug atribute pe care mi le consideram potrivite; am renunţat să mă văd frumos; am încercat să mă cântăresc, să mă aproximez singur şi să învăţ să mă accept. Nu eram nici pe departe o operă de artă, nu eram decât o iluzie. Brusc m-am simţit eliberat, ca şi cum aş fi sfărâmat lanţurile unei sclavii apăsătoare. Îmi devenise împovărător să mă controlez, să caut să par perfect – operele de artă par perfecte, îşi ascund mereu imperfecţiunile, să mint, să mint iar, să mint până când eu însumi ajungeam să mă cred. Corneille spunea că îţi trebuie o memorie bună pentru a putea minţi, dar de multe ori mi-am permis să îl contrazic. Ce nevoie este de memorie dacă, acceptând ca fiind corectt ce ziceam despre cea mai bună minciună, am spune toţi, mereu, adevărul?! Cu atât mai mult cu cât adevărul, se pare, are mai multe feţe dar, în definitiv, este unul singur…

          A trebuit să învăţ să mă lupt cu mine, să îmi caut scuze faţă de mine, să mă dezvinovăţesc, să mă tratez cu blândeţe, uneori. Alteori mi-am pornit procese, m-am judecat, m-am condamnat şi m-am pedepsit. M-am autoflagelat până când, în imagini ireale, mă dedublam şi căzând în genunchi în faţa mea, îmi imploram iertarea. Care venea, de fiecare dată, plină de regrete pentru aplicarea unor torturi, poate, îmi spuneam, exagerate. Până când, într-o zi, însă, m-am trezit, m-am privit în lucirile limpezi ale oglinzii şi nu am mai tresărit. Atunci mi-am zâmbit, dar altfel, pentru că spre deosebire de un altul – alt ateu care, întrebat ce face toată ziua, răspundea că se suportă, eu devenisem superior. Eu nu mai eram nevoit să mă suport, căzusem la pace cu mine, învăţasem să mă accept; să mă trăiesc, să trăiesc cu mine aşa cum sunt. Aşa cum suntem toţi, de altfel – umbre, nuanţe. Umbră; sau, poate, umbra unei (foste) opere de artă.

Metalul săptămânii

         Mereu am spus, nicio femeie nu se poate compara cu noaptea mea. Şi nu am minţit niciodată, pentru că de când am îmbrăţişat-o pe ea mi s-au întunecat privirile şi raţiunea şi gândurile. De multe ori nu mai îndrăznesc să o chem pe nume, o numesc doar Noapte. Şi uneori mi-o declar soră întru suferinţă şi plăcere.

…..

          Din când în când se întâmplă ca oamenii, ascunşi în întuneric, protejaţi de acoperământul cerului, să îşi spună lucruri, să şi le jure, să le mărturisească. Apoi, cumva, după o vreme, ajung să se spele unul de celălalt, să îşi uite de vorbe şi de gesturi şi să rămână condamnaţi în împietrire. Sunt mulţi care nu mai au nici puterea să plângă – contrar aparenţelor şi credinţelor stupide, pentru a plânge este nevoie de putere… Doar cerul mai curăţă, uneori, totul, cu câte o furtună. De multe ori mă întreb, de unde îşi găseşte cerul mereu puterea să plângă (pentru oricine)?!