Oameni

          Aş îndrăzni să spun că singurătatea este caracteristică inadaptaţilor. Mereu ne retragem dintr-un loc, sau de lângă o persoană, atunci când este ceva care nu ni se potriveşte. Mi se mai întâmplă, din când în când, să mă înrobească câte o femeie. Să mă decoreze cu lanţuri la mâini şi la picioare până când, în cele din urmă, unul dintre noi, incapabil să îşi mai poarte măştile, îşi arată chipul schimonosit. Aşa sunt toţi oamenii – de fapt, aşa suntem toţi, şi mai devreme sau mai târziu ne arătăm adevăratul chip schimonosit de durere, de decădere sau de viciu.

         Mi se mai întâmplă, spuneam, din când în când, să mă înrobească vreo femeie. Să îmi curme libertatea spiritului şi să îmi elibereze gândul. Gândul… Adevărul este că omul este o sumă de gânduri, la fel cum despre un popor se poate spune că este o sumă de oameni. Pe cale de raţionament logic, un popor este o sumă de gânduri, indiferent de care sunt ele. Deşi, aplicând reducţionismul, fiecare dintre noi se gândeşte mai întâi la sine însuşi, şi ca atare, suma gândurilor sale nu poate să reprezinte în mod real un popor. Şi totuşi, se întâmplă ca un popor să cucerească pe altul, un om pe un altul, aşa cum un gând poate să cucerească şi să ia locul altuia. Iar singurătatea să devină, pentru o vreme, nu indezirabilă, ci de-a dreptul apăsătoare, până când adevărul iese la iveală. Aşa face adevărul, se arată atunci când măştile se coboară, iar realitatea iese contondentă la suprafaţă, tăioasă şi ucigătoare.

        Doar în acea clipă poate să apară decizia. Decizia – apanajul liberului arbitru cu care sunt înzestraţi şi oameni şi popoare – mai puţin gândurile, şi, mult mai puţin, adică tinzând spre zero, speranţa. Acea speranţă a înlănţuitului care îşi visează libertatea deşi, dacă ar fi pus în faţa faptului împlinit, ar ajunge să simtă că nu este capabil nici să o trăiască nici să o folosească. Poate că oamenii sunt învăţaţi doar să ceară, să caute să primească… iar când primesc, să nu aibă curajul să se folosească de ceea ce şi-au dorit atât. Poate asta este soarta speranţei, să moară; poate asta este speranţa libertăţii, să nu fie folosită; poate asta este soarta oamenilor, să îi oprime pe alţii. Cât despre soarta popoarelor, o spune istoria,  nu este alta decât să subjuge sau să fie subjugate. După o vreme petrecută după gratii, mai mult sau mai puţin imaginare, niciunul dintre oameni nu mai este capabil să îşi folosească libertatea, doar să o dorească, eventual să o ceară ca pentru un lucru inutil. Ne obişnuim, de multe ori, să aparţinem, să fim sclavi – ai altora sau ai noştri personali. Sclavi ai dorinţelor, ai simţirilor, ai laşităţii. În definitv, statutul său ţine de fiecare om în parte şi de modul în care înţelege să se supună – pentru că, orice ar spune alţii, libertate există şi în sclavie, aşa cum în sclavie poate să existe o libertate. “Ecce homo”! mi-am spus cândva, privindu-mă în oglindă. Şi am ajuns la concluzia că nu am urât niciodată sclavia, i-am urât însă, mereu, nedreptăţile.

….

          Sunt unele lucruri care se spun cel mai bine faţă în faţă, ochi în ochi. Am învăţat-o, în spaţiul dintre iubiri dezgustătoare şi iubiri mai curate decât albul norilor. Vorbele sunt vorbe, dar cuvintele valorează mai mult. Cuvintele sunt cuvinte, dar o atingere le poate ţine întotdeauna locul. Atingerile sunt atingeri, dar privirile parcă sunt şi mai valoroase. Iar privirile… Privirile nu sunt doar priviri, sunt modul în care cineva ajunge la ochii altcuiva, şi de acolo, cu mai multă sau mai puţină uşurinţă, ajunge la suflet. Când eram mai necopt, ca să bravez, spuneam că iubirea este apanajul creierului. Doar că, de fapt,  Iubirea se naşte în suflet, creierul doar o conştientizează; iar ochii… ochii întotdeauna o absorb sau o exprimă. Sau o plâng?

De duminică

          Divinităţile, orice nume ar purta, sunt născute din nevoia omului de a se supune. Faţă de un alt om, faţă de puteri necunoscute, sau faţă de sine. Deşi, uneori, e mai încântătoare liniştea. O linişte în care pământul să nu fie altceva decât ţărână, iar cerul să fie gol. Liniştea împietrită lipsită de şoapte, de furtună şi de griji. Nu ştiu dacă nesupunerea înseamnă libertate, dar liniştea cu siguranţă asta înseamnă.

Metalul săptămânii

          Se spune că fiecare om îşi are propriile motivaţii. Motivaţia dă mereu putere. Se întâmplă, însă, ca motivaţia să devină umană. Există oameni care ne curg în sânge, care ne întăresc, care ne pot ridica sau coborî. Puterea ne vine de prea puţine ori din noi, de cele mai multe ori ne vine din alţii. Şi dacă are tăria metalului, cu atât mai bine, atâta timp cât nu dispare.

Amintiri

          Îmi propusesem, cândva, să scriu despre o planetă a nebunilor. De fapt, nu despre planetă, ci de pe nebunii care o locuiau. M-am răzgândit, poate atunci – demult – când am aflat că toţi sunt nişte clovni, personaje de comedie. Comedianţi; actori; mincinoşi. Actorul – aşa se spune – este un mincinos înnăscut, la fel cum tot ceea ce îl înconjoară este o comedie, de cele mai multe ori banală şi ieftină. Poate de aceea mi-am spus că eu voi fi altceva – altceva, nu actor. Mi-am propus să fiu scriitor, adică destin. Să nu fiu eu acela care plânge sau râde la comandă, ci acela care comandă şi plânsul şi râsul. Şi am început să scriu despre nebunii de pe acea Planetă a Nebunilor, până când mi-am dat seama că nu are rost – aşa cum nimic nu are rost pentru toţi cei lipsiţi de putere de decizie. În definitiv, indiferent că plângem sau că râdem, totul este o comedie. Mereu va fi undeva cineva care să râdă, şi de comic, şi de tragedie. Oroare – sau eroare, pentru că ar trebui să fie altfel, comedia se râde, tragedia se plânge, şi niciodată nu ar trebui să se amestece una cu alta. Pe Planeta Nebunilor îmi dorisem ca totul să fie diferit, ideal. Doar că, asemenea oricărui alt destin necruţător, am omis ceva. Am omis singurul lucru care motivează până în final, singurul lucru care poate să licărească neîntrerupt, până şi dincolo de ultimul punct, de cel final. Nebunii mei, asemeni altor nebuni, păstrau în ei un sâmbure de… i-aş spune divinitate. Ceva creator prin propria natură, ceva imposibil de răsturnat, ceva ca un răspuns la o rugăciune. Ca paranteză: îmi spunea cineva că se simte uşurat de poveri când se roagă. Nu aştepta nici răspuns, nici vedenii; nu aştepta nici ajutoare providenţiale, nici să înceapă să plouă cu binecuvântări dinspre ceruri. Şi atunci mi-am spus că Dumnezeu nu este ceea ce se crede că este, este doar răspunsul la o rugăciune. Pentru că rugăciunea, aceea cinstită, aceea reală, nu cere să fie îndeplinită, ci să fie primită. Să fie ascultată…

         Cred că la fel au făcut şi nebunii mei, până când i-am scăpat din mână. Nu, nu se rugau, nu m-am autoproclamat divinitatea lor, nici nu am ars ruguri nici nu le-am îmbibat nările cu miros de carne arsă. Dacă o făceam, poate că aveam despre ce scrie. I-am lăsat, i-am lăsat să aştepte până când sub mâna mea, a destinului lor, au început să se zbată şi să caute să se elibereze. Îi anima altceva, mult mai puternic decât credinţa în puteri infailibile, în predestinări, în durmuri bătute, dar nicidecum răzbătute…

         Mi-am spus de multe ori că cel mai mare dintre duşmanii oamenilor este speranţa. Fără ea destinul rămâne destin şi dumnezeul rămâne dumnezeu. Fără ea capul plecat va rămâne mereu plecat. Fără speranţă, aşa cum am uitat să îmi îndrum locuitorii acelei planete să trăiască, lucrurile doar curg. Nici nu variază, nici nu depind, nici nu contează – nu mai contează. Fatalitatea, poate asta ar fi trebuit să le fie singura religie. Cu atât mai mult cu cât, în orice stadiu al nebuniei, religia nebunului este fatalitatea, nu alta. Doar speranţa i se opune. Speranţa, poate ceea ce am urât mereu, cel mai mult, ca pe cel mai de temut duşman, ca pe un adversar pe care nu îl poate învinge nimeni. Ciudat, ar spune unii, dar eu cred că unora dintre speranţe moartea le moare înainte. Şi ele rămân uitate şi decrepite, până când sunt descoperite, sau redescoperite. Speranţa… speranţa generează voinţa. Voinţa generează iluzia. Iluzia generează visul. Visul generează dorul. Iar dorul… dorul doare. Cine nu crede să întrebe pe oricare din jurul lui, pe oricare care a tânjit după ceva. (Mai avea rost să scriu despre Planeta Nebunilor? Nu, nu, nu!)

//

Îngeri

          Nu ştiu de ce unora li s-ar părea deplasat să se vorbească despre două tipuri de îngeri – entităţile cu caracter divin şi îngerii umani. Deşi poartă acelaşi nume, cele două tipologii sunt total diferite pentru că, dacă prima categorie este în totalitate demnă de dispreţ, cealaltă, cea de natură umană este demnă de veneraţie. Mereu îngerul de natură divină a adus vestea, ca un biet mesager; îngerul uman, însă, aduce mereu salvarea. Orice s-ar spune, unul din cele mai puternice vise ale omului a fost zborul. Sunt îngeri, îngeri umani, care au aripi nevăzute, pe care le ascund în loc să se laude cu ele. Dar mereu sunt capabili să zboare, alături de cineva, cât mai departe, hrănindu-se cu puterile dorului.