Diverse dileme, scurte

          Am învăţat… ciudat, nu îmi închipuiam că mai pot să învăţ ceva, şi totuşi mi s-a întâmplat. Am învăţat, trăindu-mi libertatea, că unele faţete ale ei sunt o crimă, un act de oprimare îndreptat asupra sinelui, asupra propriului eu. Trăindu-şi libertăţile  în unele moduri, oamenii reuşesc să se întemniţeze, să se reprime, să se oprime, îndepărtându-se cu desăvârşire de esenţa lucrului pe care îl râvneau. De multe ori mi-am spus că libertatea prost înţeleasă este dăunătoare şi devine un alt soi de sclavie. Pe de altă parte, îmi spuneam, libertate completă nu există, pentru că mereu va fi ceva care să ne înlănţuie, să ne interzică… mereu va fi undeva un fruct oprit la care să privim simţindu-ne îngrădiţi. Greşeam, pentru că aşa suntem noi, oamenii, supuşi greşelii. În libertate, în libertatea esenţială şi adevărată nu există nimic interzis, pentru că niciodată, nimeni – nimeni, adică niciun om întreg la cap – nu îşi va îngădui să dorească ceva care ar duce la pierderea ei. Am învăţat, am înţeles şi mi-am asumat pe deplin blestemul ancestral invocat de unii – alungarea din grădinile Paradisului. Acolo nu exista libertate, exista doar îngrădire. În libertatea esenţială până şi păcatul nu mai este păcat, este doar manifestare a libertăţii. Pentru că există forme ale păcatului pentru care nimeni, niciodată, nu poate să fie tras la răspundere atâta timp cât trăieşte între graniţele libertăţii complete.

          Nu ştiu, este posibil ca o femeie să fie trăită ca libertate?!