Amintiri

          Îmi propusesem, cândva, să scriu despre o planetă a nebunilor. De fapt, nu despre planetă, ci de pe nebunii care o locuiau. M-am răzgândit, poate atunci – demult – când am aflat că toţi sunt nişte clovni, personaje de comedie. Comedianţi; actori; mincinoşi. Actorul – aşa se spune – este un mincinos înnăscut, la fel cum tot ceea ce îl înconjoară este o comedie, de cele mai multe ori banală şi ieftină. Poate de aceea mi-am spus că eu voi fi altceva – altceva, nu actor. Mi-am propus să fiu scriitor, adică destin. Să nu fiu eu acela care plânge sau râde la comandă, ci acela care comandă şi plânsul şi râsul. Şi am început să scriu despre nebunii de pe acea Planetă a Nebunilor, până când mi-am dat seama că nu are rost – aşa cum nimic nu are rost pentru toţi cei lipsiţi de putere de decizie. În definitiv, indiferent că plângem sau că râdem, totul este o comedie. Mereu va fi undeva cineva care să râdă, şi de comic, şi de tragedie. Oroare – sau eroare, pentru că ar trebui să fie altfel, comedia se râde, tragedia se plânge, şi niciodată nu ar trebui să se amestece una cu alta. Pe Planeta Nebunilor îmi dorisem ca totul să fie diferit, ideal. Doar că, asemenea oricărui alt destin necruţător, am omis ceva. Am omis singurul lucru care motivează până în final, singurul lucru care poate să licărească neîntrerupt, până şi dincolo de ultimul punct, de cel final. Nebunii mei, asemeni altor nebuni, păstrau în ei un sâmbure de… i-aş spune divinitate. Ceva creator prin propria natură, ceva imposibil de răsturnat, ceva ca un răspuns la o rugăciune. Ca paranteză: îmi spunea cineva că se simte uşurat de poveri când se roagă. Nu aştepta nici răspuns, nici vedenii; nu aştepta nici ajutoare providenţiale, nici să înceapă să plouă cu binecuvântări dinspre ceruri. Şi atunci mi-am spus că Dumnezeu nu este ceea ce se crede că este, este doar răspunsul la o rugăciune. Pentru că rugăciunea, aceea cinstită, aceea reală, nu cere să fie îndeplinită, ci să fie primită. Să fie ascultată…

         Cred că la fel au făcut şi nebunii mei, până când i-am scăpat din mână. Nu, nu se rugau, nu m-am autoproclamat divinitatea lor, nici nu am ars ruguri nici nu le-am îmbibat nările cu miros de carne arsă. Dacă o făceam, poate că aveam despre ce scrie. I-am lăsat, i-am lăsat să aştepte până când sub mâna mea, a destinului lor, au început să se zbată şi să caute să se elibereze. Îi anima altceva, mult mai puternic decât credinţa în puteri infailibile, în predestinări, în durmuri bătute, dar nicidecum răzbătute…

         Mi-am spus de multe ori că cel mai mare dintre duşmanii oamenilor este speranţa. Fără ea destinul rămâne destin şi dumnezeul rămâne dumnezeu. Fără ea capul plecat va rămâne mereu plecat. Fără speranţă, aşa cum am uitat să îmi îndrum locuitorii acelei planete să trăiască, lucrurile doar curg. Nici nu variază, nici nu depind, nici nu contează – nu mai contează. Fatalitatea, poate asta ar fi trebuit să le fie singura religie. Cu atât mai mult cu cât, în orice stadiu al nebuniei, religia nebunului este fatalitatea, nu alta. Doar speranţa i se opune. Speranţa, poate ceea ce am urât mereu, cel mai mult, ca pe cel mai de temut duşman, ca pe un adversar pe care nu îl poate învinge nimeni. Ciudat, ar spune unii, dar eu cred că unora dintre speranţe moartea le moare înainte. Şi ele rămân uitate şi decrepite, până când sunt descoperite, sau redescoperite. Speranţa… speranţa generează voinţa. Voinţa generează iluzia. Iluzia generează visul. Visul generează dorul. Iar dorul… dorul doare. Cine nu crede să întrebe pe oricare din jurul lui, pe oricare care a tânjit după ceva. (Mai avea rost să scriu despre Planeta Nebunilor? Nu, nu, nu!)

//