Oameni

          Aş îndrăzni să spun că singurătatea este caracteristică inadaptaţilor. Mereu ne retragem dintr-un loc, sau de lângă o persoană, atunci când este ceva care nu ni se potriveşte. Mi se mai întâmplă, din când în când, să mă înrobească câte o femeie. Să mă decoreze cu lanţuri la mâini şi la picioare până când, în cele din urmă, unul dintre noi, incapabil să îşi mai poarte măştile, îşi arată chipul schimonosit. Aşa sunt toţi oamenii – de fapt, aşa suntem toţi, şi mai devreme sau mai târziu ne arătăm adevăratul chip schimonosit de durere, de decădere sau de viciu.

         Mi se mai întâmplă, spuneam, din când în când, să mă înrobească vreo femeie. Să îmi curme libertatea spiritului şi să îmi elibereze gândul. Gândul… Adevărul este că omul este o sumă de gânduri, la fel cum despre un popor se poate spune că este o sumă de oameni. Pe cale de raţionament logic, un popor este o sumă de gânduri, indiferent de care sunt ele. Deşi, aplicând reducţionismul, fiecare dintre noi se gândeşte mai întâi la sine însuşi, şi ca atare, suma gândurilor sale nu poate să reprezinte în mod real un popor. Şi totuşi, se întâmplă ca un popor să cucerească pe altul, un om pe un altul, aşa cum un gând poate să cucerească şi să ia locul altuia. Iar singurătatea să devină, pentru o vreme, nu indezirabilă, ci de-a dreptul apăsătoare, până când adevărul iese la iveală. Aşa face adevărul, se arată atunci când măştile se coboară, iar realitatea iese contondentă la suprafaţă, tăioasă şi ucigătoare.

        Doar în acea clipă poate să apară decizia. Decizia – apanajul liberului arbitru cu care sunt înzestraţi şi oameni şi popoare – mai puţin gândurile, şi, mult mai puţin, adică tinzând spre zero, speranţa. Acea speranţă a înlănţuitului care îşi visează libertatea deşi, dacă ar fi pus în faţa faptului împlinit, ar ajunge să simtă că nu este capabil nici să o trăiască nici să o folosească. Poate că oamenii sunt învăţaţi doar să ceară, să caute să primească… iar când primesc, să nu aibă curajul să se folosească de ceea ce şi-au dorit atât. Poate asta este soarta speranţei, să moară; poate asta este speranţa libertăţii, să nu fie folosită; poate asta este soarta oamenilor, să îi oprime pe alţii. Cât despre soarta popoarelor, o spune istoria,  nu este alta decât să subjuge sau să fie subjugate. După o vreme petrecută după gratii, mai mult sau mai puţin imaginare, niciunul dintre oameni nu mai este capabil să îşi folosească libertatea, doar să o dorească, eventual să o ceară ca pentru un lucru inutil. Ne obişnuim, de multe ori, să aparţinem, să fim sclavi – ai altora sau ai noştri personali. Sclavi ai dorinţelor, ai simţirilor, ai laşităţii. În definitv, statutul său ţine de fiecare om în parte şi de modul în care înţelege să se supună – pentru că, orice ar spune alţii, libertate există şi în sclavie, aşa cum în sclavie poate să existe o libertate. “Ecce homo”! mi-am spus cândva, privindu-mă în oglindă. Şi am ajuns la concluzia că nu am urât niciodată sclavia, i-am urât însă, mereu, nedreptăţile.