Faţetă a libertăţii

          Încă nu ştiu dacă o femeie poate să fie trăită ca libertate, pentru că la fel ca orice alt Paradis, fiecare femeie are restricţiile şi şerpii ei. Şi nici gardurile nici şerpii nu sunt apanaje ale libertăţii. Libertatea are diverse moduri de manifestare, fie că sunt logice, fie că sunt instinctuale. Deşi, mai degrabă instinctul este o libertate pură, şi dacă cineva ar admite că femeia trezeşte instinctul, automat ea poate să fie privită ca eliberare. Deşi, eliberarea atrage după sine, în mod teoretic, libertatea. Libertatea de a îi şopti orice, de a mărturisi orice, de a îi oferi orice. De multe ori libertatea cuvântului nu are nicio valoare, asemenea cuvântului în libertate. Libertatea sinelui, în schimb, este cea care va conta întotdeauna, şi va lumina mereu, sfâşiind şi beznele fricii şi beznele lipsei raţiunii. Abia atunci, probabil, femeia poate fi trăită ca libertate în cel mai antagonic mod, dar totodată natural – salvare şi chin, credinţă şi ispită, puritate şi depravare.

//

Diverse dileme, scurte

          Am învăţat… ciudat, nu îmi închipuiam că mai pot să învăţ ceva, şi totuşi mi s-a întâmplat. Am învăţat, trăindu-mi libertatea, că unele faţete ale ei sunt o crimă, un act de oprimare îndreptat asupra sinelui, asupra propriului eu. Trăindu-şi libertăţile  în unele moduri, oamenii reuşesc să se întemniţeze, să se reprime, să se oprime, îndepărtându-se cu desăvârşire de esenţa lucrului pe care îl râvneau. De multe ori mi-am spus că libertatea prost înţeleasă este dăunătoare şi devine un alt soi de sclavie. Pe de altă parte, îmi spuneam, libertate completă nu există, pentru că mereu va fi ceva care să ne înlănţuie, să ne interzică… mereu va fi undeva un fruct oprit la care să privim simţindu-ne îngrădiţi. Greşeam, pentru că aşa suntem noi, oamenii, supuşi greşelii. În libertate, în libertatea esenţială şi adevărată nu există nimic interzis, pentru că niciodată, nimeni – nimeni, adică niciun om întreg la cap – nu îşi va îngădui să dorească ceva care ar duce la pierderea ei. Am învăţat, am înţeles şi mi-am asumat pe deplin blestemul ancestral invocat de unii – alungarea din grădinile Paradisului. Acolo nu exista libertate, exista doar îngrădire. În libertatea esenţială până şi păcatul nu mai este păcat, este doar manifestare a libertăţii. Pentru că există forme ale păcatului pentru care nimeni, niciodată, nu poate să fie tras la răspundere atâta timp cât trăieşte între graniţele libertăţii complete.

          Nu ştiu, este posibil ca o femeie să fie trăită ca libertate?!

Captivitate

          Într-o clipă în care credeam că le ştiu pe toate, am ajuns la concluzia că nu ştiu nimic. Nu, nu a trebuit să citesc prin pergamente împovărate de straturi dense de praf, nici să întreb în dreapta şi în stânga, cerând păreri. Mi-a fost suficient să deschid ochii, aşa cum un om adormit îşi deschide ochii dimineaţa părăsind tainiţele adânci ale visului pentru a se trezi la realitate. La fel şi eu, am deschis ochii trezindu-mă din vălurile cu care mă înconjurasem şi pe care le numeam “visătoare”. Se spune despre caracterele slabe că pentru a supravieţui au nevoie să îşi plăsmuiască poveşti, să îşi inventeze idoli, să scormonească mereu cât mai adânc după o rădăcină pe care să o folosească drept punct de sprijin. Aşa s-a născut şi societatea, la fel s-a născut şi religia, la fel s-a conturat şi omul, stopându-şi, însă, evoluţia înspre ceea ce ar fi putut deveni. La fel am făcut şi eu, creionându-mă, conturându-mă, înconjurându-mă cu bariere de spini, minţindu-mă, pedepsindu-mă şi revoltându-mă deopotrivă în faţa captivităţii căreia mă supuneam singur. Îmi ridicasem zidurile visătoare în care îmi trăiam temerile, coşmarurile, bucuriile şi speranţele. Mă renegam, ascuns între ele, mă negam, mă schimbam, devenind în fiecare zi altul, uneori mai bun, alteori mai rău, pretinzând că îmi modific după propria voinţă, cu propria mea putere, esenţa. Dar uitam un aspect, cel mai important aspect – oricine aş fi fost, orice aş fi devenit, rămâneam mereu acelaşi – captivul care avea puterea să le trăiască pe toate; captivul care trebuia să le îndure pe toate. Acela care din bezna temniţei sale îşi striga curajul împletindu-l cu neputinţa. De cele mai multe ori, captivii înveteraţi nu pot supravieţui în libertate, de aceea, de la un anumit moment, încetează să şi-o mai dorească vreodată. Deşi libertatea, nevoia de libertate, adânc inscripţionată în codul genetic, nu îi va da pace şi, ca răzbunare, îi va face captivitatea de neîndurat. Captivul obişnuit cu captivitatea nu mai duce lipsă de nimic, nu îi mai trebuie nimic, nici speranţă, nici vis. Şi totuşi, i se întâmplă să sufere uneori, să îşi simtă în piept durerea şi dorul nu după libertate, ci după ceea ce ar fi putut fi într-o stare de libertate dacă nu ar fi fost cuprins de lanţuri sau dacă nu s-ar fi temut să şi le lepede. Am auzit de multe ori spunându-se că greutatea lanţului are puterea de a zdrobi spiritul, deşi eu, mai degrabă, cred că spiritul este acela care se lasă zdrobit de lanţ şi chiar îl ajută. Dar cui îi pasă, în definitiv?! Am învăţat acum mult timp că vorbele sunt pierdere de vreme…

          Vorbele sunt pierdere de vreme, dar cuvintele nu. Este o diferenţă între ele, să ştiţi… Sunetul, ca o componentă a vorbei, nu face altceva decât să se propage, să străbată o distanţă, să se strecoare printr-un timp, apoi să se stingă. Cuvântul, în schimb, nu este nici sunet, nici distanţă, el este mereu apropiere. Îmi amintesc, cuvântul este trădător, aşa am spus-o de foarte multe ori. Şi este, pentru că se manifestă ca un cal troian care bate la porţile sufletului. Odată intrat înăuntru, rămâne la alegerea sa, poate, dacă vrea, să zdrobească, să ucidă sau să înflorească. Aşa am învăţat, că fiecare cuvânt este o parte din mine, moleculă capabilă să se reverse în suflet, călcând molatec în adâncurile visului. Al cui vis? Al celor care au puterea să nu îl ucidă. Visele sunt cel mai uşor de ucis, dovadă de putere este urmărirea lor… Aşa că m-am trezit, spuneam, dezmorţindu-mi genele şi, păşind sigur din temniţele mele peste pragul de care mă temusem întotdeauna, am început să visez cu ochii deschişi.