Aşteptare

          O aşteptam; o aşteptam nerăbdător, ca un îndrăgostit care îşi aşteaptă iubita pentru a da glas sentimentelor, pentru a da sentimentului forma atingerii iar atingerea să se transforme în senzaţie înlănţuitoare. Pasiunile înlănţuie, un asemenea lucru nu îl poate contesta nimeni, la fel cum o face şi pământul sau cerul, înaltul sau adâncul, antagonismele în general, şi nu numai. La fel de bine poate să înlănţuie un anotimp, cu ţesături nevăzute şi imposibil de spulberat pentru că sentimentele nu au cum să moară singure, sunt doar ucise. Anotimpurile, însă, nu au natură criminală, nu au nici înclinaţie şi nici dorinţă, fiecare dintre ele nefăcând altceva decât să se ofere.

          În nevoia lor de a iubi ceva oamenii ajung să iubească inclusiv anotimpurile. Poate de aceea o aşteptam atât de nerăbdător, să vină, să îmi vină, să mi se ofere în multitudinea ei de culori, cu zâmbetul însorit şi cu lacrimile ei cenuşii. O aşteptam pe ea, cea mai antagonică dintre toate, cea mai duală, caldă şi înfiorătoare deopotrivă. Dar de când o aştept, de când am început să o anticipez, ştiu că de data aceasta va fi altfel. Mult mai primitoare, mult mai drăgăstoasă, mai intensă ca niciodată, cu zile mai frumoase şi cu nopţi mai reci şi mai întunecoase. Aşa îmi spuneam de fiecare dată, “toamna aceasta va fi cea mai frumoasă şi mă va învăţa ceea ce caut de atâta vreme: paroxismul”.

         O aşteptam, să vină să mă cuprindă, să îmi ruginească părul deopotrivă cu frunzele şi să îmi înfioare sufletul. O aşteptam să îşi stoarcă lacrimile pe obrazul meu, să mă cuprindă, să mă înrădăcineze pentru totdeauna în ea şi să mă lase să o trăiesc ca pe cea mai frumoasă Toamnă, să o prind în braţe ca pe cea mai adâncă dintre nopţi, singura mea Noapte.