……

          Nu am mai văzut-o de mult, de prea mult timp, dar nu mi s-au şters din memorie nici glasul, nici zâmbetul, nici râsul, nici ochii calzi. Era expresivă şi sentimentală, impulsivă, aşa ca mine, poate de aceea mi se potrivea atât de bine. Poate de aceea mă şi iubea atât de mult, pentru că s-ar putea să fi văzut în mine o parte din ea. Sunt unele apropieri de suflet care se fac în pofida distanţei, în ciuda ei, parcă. Depărtarea, cu cât mai mult creşte, cu atât diminuează o legătură, oricât ar fi ea de trainică. În privinţa noastră, însă, lucrurile stăteau diferit. Depărtarea nu a existat niciodată, nici măcar atunci când în moduri copilăreşti ne supăram unul pe celălalt. Din această cauză, poate, am deprins idealismul. Pentru că am văzut că pot să existe ziduri fără crăpături, sincerităţi dezarmante, dăruiri totale. Am învăţat că există oameni care trăiesc, nu care se conservă. Şi dacă, uneori mi s-a întâmplat să cad în partea cealaltă, în egoism şi în mijlocul turmei, mereu mi-am aflat o mână întinsă care să mă salveze de la pieire. Dar viaţa este ca un cuţit care, într-un fel sau în altul, găseşte modalitatea de a ni se înfige în piept şi de a îl sfâşia.

           Singurul lucru statornic care poate fi atribuit omului este greşeala. Şi greşeala nu este de multe ori atât de cumplită pe cât este conştientizarea ei sau, în alte cazuri, neconştientizarea. Omul este supus greşelii – asta spune totul, mai puţin despre demonii pe care îi poate dezlănţui orice eroare. Se mai spune despre om că ar fi animal social, şi totuşi, într-un final nu facem altceva decât să trăim cu noi înşine. Să învăţăm să ne suportăm, sau să ne dispreţuim pe ascuns, să încercăm să ne stăvilim ura pe care o simţim atunci când ne privim în oglindă chipul. Mai sunt ceilalţi, neatinşii, cei care se iubesc, care se apreciază, dar ei sunt fie norocoşi fie proşti. Mai degrabă proşti decât norocoşi, deşi vorba românească spunea, “prost să fii, noroc să ai”. În singurătatea pe care ajunge fiecare să o resimtă cu sine ne căutăm paravane, ne căutăm ascunzători în ochii altora, în sufletele lor, ca formă disperată de manifestare a eşecului nostru. Omul singur, cu adevărat singur, care îşi află în singurătatea sa împlinirea, acela depăşeşte stadiul de animal, inclusiv social, şi devine fiinţă superioară. Doar că fiinţele superioare nu sunt oameni…

           În căutările mele, în disperările mele, în nelinişti, s-a întâmplat cumva să mă depărtez. Să mă depărtez de ea şi de ochii ei expresivi, de zâmbetul cald şi de privirea învăluitoare. Când am realizat lucrul acesta am început să o caut, dar nu am avut curaj să o fac decât în străfundurile singurătăţii, grăbindu-mi dezumanizarea – dezumanizarea ca eşec, nicidecum ca formă de accedere. Am căutat să nu mai simt dorul şi să îmi caut hotărârea. Eşec, eşec total… “poate că eu însumi sunt un eşec”, mi-am spus, şi atunci mi-am reluat, şchiopătând, condiţia de om. Condiţia de om-animal care, în cruzimea lui, uită să îşi retragă blestemele. În îndepărtarea noastră, din mijlocul depărtării, i-am cerut să mă aştepte. Ce ciudată condiţia umană, teama şi neputinţa ei – de ce, în loc să mă aştepte, nu i-am cerut să vină la mine?!

Anunțuri

9 comentarii la “……

  1. rene2686 spune:

    ….si iar nu ma pot abtine sa nu comentez…Ma scuzi pentru asta !:)
    Mult timp, cea mai mare teama a mea a fost singuratatea…..eram ingrozita de gandul ca nu o sa am pe nimeni pentru „sufletul meu”..si oarecum ma simteam defecta din cauza asta.Apoi cu incetul am inteles..ca oameni in ciuda faptului ca sunt dornici de ..nu stiu cum sa-o numesc ,poate „relatii”…sunt din ce in ce mai singuratici…poate nu suntem capabil sa ne simtim altfel….nu stiu… poate ne inchidem prea mult..ne ascundem cum spui tu..deaceea suntem singuri…Dar totusi.eu in singuratate am gasit libertatea…..

    ….am lungit vorba ..scuza-ma daca am fost deplasata..deobicei nu vorbesc…mult! 🙂

    • Nevermore spune:

      Rene, scuzele nu sunt necesare, iar opiniile si discutiile pertinente binevenite. Insingurarea cred ca intervine treptat, in baza unor deziluzii si a unor esecuri care, adunandu-se, genereaza neincrederea si teama de noi inceputuri. Aici intervine intotdeauna rolul singuratatii, ca forma de protejare, scut de protectie in fata unor eventuale viitoare suferinte. In functie de individ, singuratatea devine admirabila, acceptabila sau suportata, dar din anumite puncte de vedere reprezinta lumea ideala de refugiu, asa cum pentru altii acest refugiu este prezenta unei persoane dragi. Ceea ce este ciudat, totusi, este faptul ca impinsi sau nu de altii, intr-un anumit fel ne insinguram toti, fara sa stim ceea ce vom gasi, daca vom afla vreo libertate sau nu. 🙂

      • rene2686 spune:

        ..hmm iar sunt si nu de acord cu tine..cred ca singuratatea mea consta in faptul sau e cauzat de faptul ca sunt prea „snoaba”..cand vine vorba de a lasa persoane „aproape” de mine….am prea multe pretentii..de la un om…:)..daca nu are acel ceva atunci prefer singuratatea decat…”jumatatile de masura” 🙂 ..uneori sunt o ciudata:P

      • Nevermore spune:

        Rene, nu mi-as permite consideratii de natura psihologica in cazuri particulare, nu ma pot lauda cu o pregatire temeinica. Si totusi, in fiecare actiune, in spatele fiecarui motiv pe care il invocam pentru o anume conduita, se afla teama. Teama de suferinta, de esec, de dezamagire, de nemultumire, de ce nu?!, chiar de nefericire. Mereu avem motive pe care nu le constientizam sau nu le recunoastem. Ciudata… de parca oamenii „comuni” ar fi mai putin ciudati. „Ciudatenia” si nebunia sunt notiuni relative. 🙂

      • rene2686 spune:

        da poate ai dreptate….desi cred ca iar ma „tachineaza” ceva sa te contrazic….incep da devin enervanta 🙂

        Vorbind de nebunie ..stii cum se spune …-doar oamenii nebuni stiu ca totul e posibil!!-..:)

      • Nevermore spune:

        Rene, intotdeauna dialogurile in contradictoriu pot genera idei noi care nu de putine ori se pot arata utile. In privinta nebuniei, totul este posibil, intr-adevar, pentru ca la fel de adevarat este ca nebunia este un vis lung. 🙂

      • rene2686 spune:

        da..nebunia…cred ca uneori imi e frica de ea… 🙂

      • Nevermore spune:

        Rene, nebunia este infricosatoare pentru ca dezradacineaza. Dar unele forme de nebunie au farmecul lor. 🙂

      • rene2686 spune:

        sunt de acord 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s