Scrisoare fără destinatar

          Tu să mă ierţi. Să mă ierţi aşa cum ai făcut-o întotdeauna, indiferent dacă ţi-am greşit sau doar ai crezut că ţi-am greşit. Ştiu, sunt doar diferenţe de nuanţă, o diferenţă care în fapt nu se observă şi nici nu contează. Şi să mă ierţi pentru toate celelalte pe care le-am făcut, pe care le-am crezut, pe care m-am pierdut ca să le împlinesc, uitând de ceea ce era mai important. Am învăţat că nici cenuşa turnată în cap, nici izolarea, nici minciuna în faţa sinelui nu pot şterge unele lucruri. Iubirile nu sunt şterse de asemenea gesturi inutile, nici de sticle de băutură, nici de femei uşoare. Iubirea, ca noţiune abstractă, poate fi revărsată asupra oricărui lucru, asupra oricărei fiinţe. Dar în răstimpul ăsta în care m-am îndepărtat de tine am învăţat că nici sentimentul nici intensitatea lui nu contează, ci recipientul în care este revărsat. Dacă o iubire îneacă o altă persoană, dacă sufocarea intervine fie prin prezenţă fie prin absenţă, înseamnă că ceva nu este în regulă şi trebuie schimbat. Nu m-ai învăţat asta, poate nu ai ştiut, poate nu ai vrut, ca să mă fereşti de gustul amar al deziluziei, ca şi cum ai fi ştiut că deziluzia întotdeauna lasă un gust amar. Nu, nu te-am invidiat niciodată, consideram că nu am pentru ce, atâta timp cât lumina ochilor ţi se aprindea în faţa ochilor mei, când zâmbetul îţi mângâia buzele sub atingerile mele, şi dacă fericirea a fost prea puţină, deşi eu am crezut-o mereu completă, să mă ierţi din nou. Aşa cum ai mai făcut-o de atâtea ori, mai ales atunci când vinile îmi erau mari şi importante. Să mă ierţi că nu te-am ascultat de multe ori şi să mă ierţi că în unele nopţi, închipuindu-mi că mă sfătuieşti, am eşuat în încercări fără folos. Mereu mi-ai spus că iubirea nu trebuie manifestată între sticle şi femei uşoare, mereu mi-ai spus când ar fi trebuit să renunţ şi nu te-am crezut, mereu mi-ai purtat grija şi m-ai iertat atunci când am respins-o. “Ce ştii tu”! îţi spuneam, în faţă sau în gând, uitând că mereu mi-ai îndreptat paşii către un bine universal – da, un bine universal pentru că atunci când sunt liniştit şi nu se nasc în mine furtuni eu nu urăsc. Poate ar trebui să mă ierţi şi că am uitat să fiu bun, că m-am complăcut în noroaiele în care îmi târam paşii, ornându-mi vise infame cu minciuni numite speranţă. Le spun vise, deşi în realitate sunt deliruri trimise ca de la un nebun către altul, deşi destinatarul delirulrilor mele era doar închipuirea, doar ecoul sufletului meu. Pentru asta să nu mă ierţi, poate doar pentru că mi-am demonstrat că mai am o fărâmă de suflet în absenţa ta, în loc să te păstrez martor aşezat la loc de cinste la izbânda mea asupra împietririi. Să mă ierţi că râdeam când îmi ziceai “eşti o piatră” – râdeam bezmetic, negându-mi evidenţa deşi tu nu mai încercai decât să îmi deschizi ochii. Tu ştiai… ştiai că orice piatră are un nume şi că dacă ai chema-o şoptit ar răspunde, indiferent de cât de calcaros îi este miezul. Şi ai reuşit imposibilul, sau dacă nu imposibilul, ceva ce numai în basme se mai întâmplă – să storci apa dintr-o piatră seacă. Nu doar apă, râuri, fluvii, până când zăgazul a fost pus în mod ticălos şi denunţător nu pentru că trebuia, ci din slăbiciune, pentru că totul părea mai uşor. Pentru asta să mă ierţi, că nu am îndrăznit să îţi duc până la capăt izbânda – izbânda asupra pietrei, că nu ţi-am învăţat ultima lecţie pe care mi-ai predat-o, anume că iubirea trebuie protejată, nu târâtă în mocirlă şi risipită aiurea pe câmpuri aride în care nu cresc nici buruienile. Să mă ierţi…

         Să mă ierţi că am ajuns să îţi cer să o faci, deşi cândva, dacă ţi-aş fi spus aşa ceva ai fi rămas uluită. Omul care îşi cere iertare admite că a greşit, îşi admite natura umană, îşi admite slăbiciunile – slăbiciunea de a nu fi fost capabil să procedeze corect şi slăbiciunea de a nu putea să îşi îndrepte eroarea. Unele greşeli nu se pot îndrepta, se acoperă doar cu scuze, în speranţa că vor putea fi uitate. Şi să mă mai ierţi că ţie nu ţi-am mai scris de mult. Să îmi ierţi uitarea, de mine şi de tine, să îmi ierţi pierderea, risipirea în toate cele patru vânturi. Să îmi ierţi transformarea din piatră în nisip numai bun de călcat în picioare. Dar ştii şi tu, tălpile lasă urme mult mai uşor de şters decât faptele tălpilor…

          Să mă ierţi că mi-am stins dorul înlocuindu-l cu altul mult mai puţin funebru, că am îndrăznit să privesc curcubee care răspândeau miros amplu de furtună, minţindu-mă că inspir parfum aromat de trandafiri. Singurul trandafir pe care l-am văzut vreodată, în vreo oglindă, am fost eu, înţepător-atrăgător, dar înveninat, pentru că trandafirii, ca simbol al iubirii, înveninează mereu sufletele incapabile să le reziste. Oh, şi câte au fost! Să mă ierţi şi pentru ele, şi pentru gesturile de dispreţ făurite din mâini atunci când îmi reproşai că din trandafir mă transform în şarpe.

         Să mă mai ierţi că mi-am luat libertatea de a te părăsi. Să mă ierţi că ţi-am impus să mă aştepţi în timp ce te ştergeam din mine ca să îmi eliberez sufletul pentru înfăptuiri pe care le credeam mai importante. Ce putea să fie mai important decât apropierea?! Şi totuşi, în locul apropierii eu ţi-am impus aşteptarea, poate în mod laş, egoist, temător. Se înrădăcinase prea mult în mine credinţa că nu vei sta departe de mine – niciodată nu ai stat atât de departe de mine ca acum, dar în sinea mea îmi spuneam că este ca de obicei, o depărtare, o absenţă mai îndelungată care ne va apropia ca să avem ce să ne povestim. Aşa îmi închipuiam – tu m-ai fi învăţat astronomie, să-ţi zbor alături printre stele, iar eu doar ţi-aş fi povestit. Poate nici nu ar fi trebuit să îţi povestesc pentru că ai fi ştiut văzându-mă luminos. Şi poate m-am temut că te vei supăra dacă vin în grabă. Pentru întârziere mă voi ierta eu, la fel cum am făcut-o, cu uşurinţă, pentru timpul pierdut, pentru rele, pentru sentimente şi speranţe întrerupte şi reluate fără noimă, fără şir, fără fundament, doar pentru a le împinge, dispreţuitor, cu piciorul în moarte. Să mă ierţi că încă nu am învăţat să ascult, şi să mă ierţi dacă nu voi mai avea timp să învăţ. Să mă ierţi că te-am lăsat atunci când ţi s-a făcut frig. Şi să mă ierţi că atunci când te-am încălzit la piept nu am avut curajul să las căldura să înflorească, să rodească în flori de formă neştiută pe care să ţi le ofer zâmbitor.

          Poate ar mai fi multe pentru care ar trebui să fiu iertat. Poate eu însumi nu am reuşit să mă iert pe mine, deşi de cele mai multe ori condamnările sunt inutile – ele nici nu şterg faptele nici nu le îndreaptă. Sunt doar răspunsuri la o anumită atitudine, la anumite acte, la anumite suflete care se pot pierde de sine indiferent de natura sau de aplicarea pedepsei. Aş mai fi spus… Ar mai fi multe de spus, dar avem tot timpul din lume. Sunt legături indisolubile care parcă se întăresc odată cu venirea nopţilor lungi şi a frigului. A nopţii lungi şi a frigului, aşa cum a fost demult când ţi-am şoptit ultima dată. Să mă ierţi…

4 comentarii la “Scrisoare fără destinatar

  1. Crisa spune:

    știi că ești minunat , nu-i așa ??:)
    scrii atât de frumos …se simte sufletul ..cu bucurie , tristete ..nebunie :)…
    fără destinatar ??hmmm…cred că are destinatar …

    • Nevermore spune:

      Crisa, se spune ca nimic nu este greu atata vreme cat este facut cu pasiune. Eu scriu.🙂 Destinatar al scrisorii? Este doar un fragment din noul proiect pe care l-am amanat si de care incep sa ma ocup cu mai multa atentie. Dar, cum se spune, mai e mult pana departe.🙂 Aprecierile au fost primite cu un zambet. Foarte multumesc!

      • Crisa spune:

        ai dreptate🙂, nimic nu este greu atâta timp cât este făcut cu plăcere🙂, iar la tine se simte plăcerea condeiului🙂
        frumos proiect :)…dacă îl „arăți” poți să fi convins că voi sta cu ochișori pe tine , în continuare😛
        cu destinatar ..da🙂, iar destinatarul este în ochiul și gândul celor ce te citesc🙂
        heeee…ce mă bucur că încă mai reușesc să îți „fur” zâmbete🙂
        cu foarte multă plăcere😉

      • Nevermore spune:

        Crisa, pana sa ajunga acest proiect la lumina va mai dura destula vreme. Pana atunci sunt altele al caror termen se tot apropie si nu pot promite, din punct de vedere al vizibilitatii, decat joaca de-a scrisul. Zambetele nu se fura, se provoaca si se reflecta, cu atat mai mult cu cat, am mai spus-o, sunt un mod de infrumusetare🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s