Metalul săptămânii

          Sunt unii – nu toţi, doar unii – cărora le place să se supună superstiţiei. S-ar spune, spre exemplu, că noaptea forţele iadului se vor dezlănţui asupra umanităţii, căutând să o subjuge, să o domine prin teroare. Surprinzător pentru mulţi, nu voi spune că de fapt cei mai înspăimântători dintre demoni trăiesc printre noi. Nici nu voi statua că cei mai înfricoşători demoni sunt ai noştri, cei care ne chinuie zi de zi şi noapte de noapte. Dar aş putea să afirm că în lupta cu forţele întunecate nimeni nu are nevoie de legiuni de îngeri comandate de arhangheli sclipitori. În realitate omenirea are nevoie de ceva mult mai plăcut, mult mai uşor de obţinut, care nu necesită nici efortul unei rugi aruncate în neant nici vreo milă neverosimilă a vreunei puteri care nu s-a manifestat niciodată (şi dacă nu a făcut-o, de ce ar face-o în nopţi de coşmar?!). Îmi spunea, nu de mult, însuşi visul meu, că mi-a remarcat obsesia – obsesia fără de care eu nu aş putea să fiu ceea ce sunt. Obsesia mea, visul. Întotdeauna, orice demon se înspăimântă şi dispare în faţa puterii visului. Iar visul şi puterea lui vine din noi, atâta timp cât nu ne rupem legăturile cu lumea noastră interioară ideală.

Diverse

       Cândva aveam viaţa mea… Viaţa mea – ca raportare la valorile sociale şi la opticile ei, adică eram un om care nu ieşea niciodată din rândul celorlalţi, palidă umbră peste care nu strălucea niciun fel de atenţie. Îmi însuşisem apanajul masei şi îmi asumasem situaţia ridicolă de om cu scaun la cap, probabil în toată firea şi în deplinătatea facultăţilor mintale. Amintesc de aceste facultăţi pentru că atunci când lumea judecă, verdictul ţine neapărat de capacităţile intelectuale ale celui supus judecăţii. Sub forma sincerităţii absolute aş îndrăzni să spun că de multe ori este mai importantă puterea intelectuală a judecătorului decât a celui judecat, pentru că nu de puţine ori s-a întâmplat ca prostul să judece pe deştept şi, mai mult, să îl târască prin mocirlă. Ca scurtă paranteză, că nu de mult amintisem despre relativitate – totuşi, nu prostul care se ceartă cu un deştept este prost, ci invers. Adevărul este că prostul trebuie lăsat în pace, pentru că altfel mereu va striga mai tare şi este foarte cunoscut faptul că vocea care le acoperă pe celelalte, indiferent de ceea ce spune, este cea mai ascultată.

          Încercam să spun că raportat la lumea înconjurătoare eram un om complet normal, cu bunele şi cu relele sale, cu imposibilitatea de a părăsi turma nu din vreo teamă ci din cauza unei obişnuinţe înrădăcinate – “toţi trebuie să fim în rândul lumii”. Ciudat însă cum, tocmai pentru a fi în rândul lumii, m-am îndrăgostit, adică, mai precis, mi-am pierdut minţile. Nebunia este unul din atributele care atrage după sine acceptarea superficială a omului dar, în acelaşi timp, respingerea de către semenii săi. Pentru ca straniul să fie împins către extrem, în baza comportamentului de îndrăgostit mi s-a atras atenţia că nu mai sunt acelaşi, că mă pierd cu firea şi că minţile nu îmi mai stau unde trebuie; în cap, adică. Minţile mele stăteau departe, departe de mine, în locuri pe care alţii nici nu le bănuiau, alături de o persoană a cărei existenţă, deşi desconspirată de gesturile mici (pentru că detaliile contează mereu!), rămăsese necunoscută. Şi totuşi, mă întreb, cum se poate spune despre cineva că trebuie să intre în rândul lumii întemeindu-şi o familie atâta timp cât oricine ştie că iubirea tâmpeşte, prosteşte în mod cumplit până şi o fiinţă declarată în mod unanim inteligentă?! Poate că este una din excepţiile care întăresc regulile, pentru că prea este cântată iubirea, prea este ridicată în slăvi ca să fie mai apoi respinsă pe motiv de pierdere a facultăţilor mintale. Şi, deşi aşa este, a văzut cineva vreun îndrăgostit, vreo îndrăgostită, în cămaşă de forţă?! Să fim serioşi!

        Poate că nebunia invocată de oameni ca scuză pentru a îşi respinge semenii este, de fapt, un mod de apărare – este mai uşor să vezi paiul altuia decât bârna din ochiul tău. De asemenea, dacă nebunia poate să fie considerată prin absurd dezrădăcinatoare de realitate şi manifestare a unei reverii, nu cumva respingerea celorlalţi izvorăşte dintr-un sentiment de invidie? Nimic nu mi se pare mai frumos decât visul, deşi mi-au spus mulţi că ar trebui să deschid mai bine ochii. Oameni care nu ştiau că se poate visa cu ochii deschişi… sau oameni care prea prinşi în existenţe minuscule uitau cu desăvârşire că deasupra capului lor există un cer care ascunde în sine senzaţii, trăiri, zboruri care trebuie explorate. Şi totuşi nu voi îndrăzni să îi vorbesc vreodată de rău, pentru că din câte îmi amintesc eu, tot ca meteahnă a societăţii umane, fiecare dintre noi se întâmplă să fie măsurat din creştet până în tălpi, nicidecum din înaltul cerului până în adâncurile pământului.

         Spuneam că am avut, cândva, demult, viaţa mea, banală şi simplă, comună, înainte de a mi se întâmpla să intru în rândul oamenilor îndrăgostindu-mă. Nu mai ştiu cine spunea că sufletul este cea mai mare tragedie umană. Aşa este, indiferent de cum este pusă în scenă…

Relativităţi

        Am cunoscut cândva un personaj căruia i-am scos mulţi peri albi replicând cu deplină convingere atunci când aveam îndoieli: “Depinde”! Nu aş putea să spun nici de ce anume depindea părerea mea, nici dacă subiectul pus în discuţie prezenta vreun interes general sau particular. Mie aşa mi se părea elegant şi estetic, să nu refuz niciodată teoria relativităţii. În definitiv, dacă stăm bine să ne gândim, asemenea născocire este poate cea mai de seamă realizare a minţii umane. Relativitatea, acel “depinde” pe alocuri de-a dreptul enervant, îşi are rostul său unic, anume de a lăsa deschise mai multe căi pe care o opinie se poate declara, mărturisi, consolida sau nărui. Pentru că întotdeauna orice opinie depinde de capul din care emană, de mintea căreia i se adresează, de factori interni şi externi pe care îi ia sau nu îi ia în considerare.

          Să luăm un exemplu – Cea Mai Frumoasă Femeie din Univers. Majoritatea lumii nici nu a auzit de ea, dar eu o cunosc. Eu o cunosc şi poate că o şi îndrăgesc, poate chiar fac încercări disperate ca în fiecare noapte să mi-o apropii. Poate am făcut încercări să mă rup de lumea fanteziei şi să mă scufund în povestea lumii reale – care, însă, nu este o poveste ci un coşmar, sau o împietrire, sau o necesitate, sau pur şi simplu o viaţă comună. Depinde… vedeţi?! Depinde din ce punct de vedere înţelegem să privim lucrurile. Dar să revin… Poate că această cea mai frumoasă femeie din Univers este de fapt cea mai urâtă şi mi se pare doar mie a fi frumoasă – şi aici nu mai există loc pentru “depinde”, deoarece mie mi se pare cea mai frumoasă ca părere absolută – pentru că multe priviri pot aluneca peste ea fără să o ia în seamă, transformând-o într-o figură palidă, ştearsă, umbrită, care nu merită nici măcar o clipire din gene. Doar că aici revenim la “depinde”: frumuseţea de multe ori şade în ochiul privitorului, nu în faţa lui. Şi la fel de relative sunt şi puterea de a privi, şi percepţia, şi spiritul de observaţie. Frumuseţea poate adesea să treacă neobservată nu pentru că nu există, ci pentru că nu există interesul sau puterea de a fi descoperită. Ştiu şi eu?! Depinde… Poate depinde de starea în care mă aflu, şi în câteva minute poate voi ajunge la concluzia că frumuseţea nu mai există niciunde altundeva decât captivă în valurile lucitoare ale oglinzii mele. Poate nu mai există nimeni la fel de frumos ca mine – dar şi aici intervine relativitatea, pentru că aş putea fi cel mai frumos dintre încruntaţi, sau cel mai frumos dintre zâmbitori, sau cel mai frumos suflet pe care îşi poate aşeza ochiul vreo femeie, fie ea urâtă sau frumoasă, în funcţie de modul în care am chef să o privesc.

        Adevărul este că această mare găselniţă a minţii umane, relativitatea, lasă loc nu manifestării simţului estetic ci impulsului. Există impulsuri de a considera oamenii frumoşi, sau impulsul de a dori femei urâte. Sau impulsul de a ieşi pe uşă afară, ca să alergi unde vezi cu ochii şi să te prăbuşeşti departe, înfrânt de oboseală. Atunci numai depinde de vreme ci de stare, iar vremea, starea vremii, de multe ori nu depinde de manifestarea cerului ci de manifestarea sufletului. Pentru că mereu depindem de ceva sau de cineva, indiferent că vrem sau nu vrem să recunoaştem. Spre exemplu, sufleteşte mereu am depins de mine, deşi Eu, acel Eu de care depindeam, a făcut greşeli majore pentru care ar merita să fie aruncat în cea mai întunecoasă temniţă, spre a îşi aştepta înfrigurat executarea sentinţei – pedeapsa cu moartea. Şi totuşi, acele greşeli ale eului m-au făcut ceea ce sunt, m-au adus unde sunt, şi atunci greşelile parcă se dizolvă şi devin doar paşi pe care i-am făcut pe o cărare pe care am mers în felul meu, negând cu toată forţa predestinarea. Aşa spuneam, destinul depinde de noi. Şi oriunde am mers, oricâte cuvinte am rostit sau am ascultat, mereu le-am cântărit cu o urmă de îndoială. Întotdeauna relativitatea va exista, fie în evidenţă, fie în întuneric şi în dubiu.

          În baza obiceiului meu de a afirma cu convingere atunci când am dubii: “depinde”, am început să am rezerve în a pronunţa concluzii cu valabilitate universală. Poate că în asta constă frumuseţea vieţii, sau a spiritului, sau a logicii, sau a bunului simţ. Sau… Mi-am amintit, totuşi, una din convingerile cu care trăiesc – mereu valabil va fi umilitorul “ştiu că nu ştiu nimic”, pentru că acela care le ştie pe toate este cel mai mare dobitoc din istorie. Cât despre femei, mereu va exista Cea Mai Frumoasă Femeie din Univers, indiferent de relativitatea valorilor estetice.

For the taste of things that were

          Mi-am amintit că în peregrinările mele am văzut un individ pe care nu aş fi dat doi bani. Numiţi-o aroganţă, suficienţă, îngâmfare, plinătate de sine… Deodată a scos o carte şi în timp ce citea mie îmi era ruşine de mine. Prostia duce la sclavie, sclavia se realizează prin prostire. Nu, a trecut vremea forţei brute. Totuşi, sclavia înseamnă neputinţă… Poate o societate neputincioasă se naşte din prostie, dar nu poate sufoca toţi oamenii liberi. Aşa, de dragul celor care-au fost…

De duminică

          Există oameni care cred în entităţi muribune, unele care au început să îşi dea duhul de mii de ani, care refuză să moară strivind sub călcâiul îndoctrinării orice urmă de raţiune; de raţiune şi de credinţă, totodată, pentru că, dacă este să spunem adevărul, credinţa imprimată prin teroare nu mai este credinţă ci supunere, robie. Poate de aceea urăsc duminicile? Nu, nu de aceea…

          Există oameni care cred în prezent şi în viitor, care au învăţat că “tu” se scrie cu majusculă în cadrul unei singure iubiri. Dar iubirea nu este mereu apanajul cerului. Duminică liniştită!