Gură şi suflete

          De la o vreme am mereu impresia că îmi lipseşte ceva. Este ca un blestem pe care sunt condamnat să îl trăiesc, parcă să nu fiu mulţumit cu ceea ce am, să îmi doresc, să îmi doresc să obţin şi după aceea să îmi dau seama că tot ceea ce am nu îmi este deloc suficient. Am cuvintele – vă dau cuvântul meu că le am, mi-au revenit! Îmi am şi hârtia, gata mereu să se umple, şi pixul alergător pe necuprinsurile ei albe. Oricât de limitată ar părea o hârtie, ea este de fapt nelimitată în tot ceea ce ar putea cuprinde. Am învăţat de mult, de când eram neexperimentat, nu crud, că hârtia poate suporta orice. Hârtia nu este ca omul, ea poate să suporte orice şi oricât, pe când noi, oamenii, avem cu adevărat dimensiunea lipsei totale de decădere numai atunci când ne spunem: “nu mai suport”.

         Aşa mi-am spus şi eu, gândindu-mă la gura ei şi la urmele invizibile pe care mi le-a lăsat pe piele şi pe buze. Ea are gură frumoasă, cu buze perfecte şi flămânde chiar şi atunci când i se destind în zâmbet. De multe ori zâmbetul, deşi îi este demonic, promite eternitatea Raiului şi a fericirii veşnice. Aşa este ea întreagă, o fericire, iar gura ei este modul de exprimare a fericirii. Ce folos să simţi ceva şi să nu exprimi niciodată? Am făcut această greşeală şi gura ei mi-a rămas mută până când, într-o seară, abia îndrăznind, mi-a şoptit ceva ce mi-a schimbat definitiv viaţa. De fapt nu ştiu daca gura sau sufletul ei mi-a şoptit dar, în definitiv, gura ei nu mai este altceva decât un mod de exprimare al sufletelor noastre – al sufletului ei, pentru că îmi poate spune ce simte; al sufletului meu pentru că, nefiind scriitor, buzele mele, sărutul, pot spune gurii ei şi sufletului mai mult decât ar putea-o face vreodtă cuvintele.

           Gura ei are buze moi şi perfect arcuite în forma şoaptei care îmi cuprinde cu fierbinţeală numele. De puţine ori mi-am reproşat egoismul tocmai din cauza asta, că printre buze ea respiră înspre mine bucăţi întregi de suflet pe care nu mai vreau să le las niciodată să se piardă. De aceea, egoist, le sorb pe toate, de pe buzele ei, dintre ele, din adâncurile răscolite de exprimarea a ceea ce am ajuns să numesc adoraţie.

            Mi-am amintit, pentru o clipă, de momentele în care gurile noastre nu se exprimau nicicum pe înţelesul celuilalt, ca şi cum nu am fi vorbit aceeaşi limbă. Cuvântul este de cele mai multe ori nu numai trădător, ci şi insuficient, ascuns şi de neînţeles. Dar asta am învăţat mai târziu, atunci când, crezându-mă om al cuvintelor, am aflat că limba sărutului este universală.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s