De profundis clamo ad te

          Om de litere nu m-am considerat niciodată. Stau pe un scaun, în răcoarea serii, ascult râul şi îl compar cu o şoaptă nestăvilită, îmi fumez tutunul şi îmi beau, cu înghiţituri mici, berea. În loc să îmi notez câteva impresii pe care am vrut să le reţin mi-am amintit de o vreme în care mi se spunea “aveţi cuvântul”. Aşa este, om de litere nu am fost niciodată, poate doar om de cuvinte, al cuvintelor. Mai mult decât prin acţiunile mele, mi-am apropiat şi am îndepărtat oameni prin cuvinte. Poate de aceea am ajuns să îmi închipui că eu trebuie să scriu, pentru că simt cuvintele revoltându-se în mine, lamentându-se, dorindu-şi să ia formă grafică şi să se tipărească în suflet. Mai întâi în suflet, abia mai apoi pe hârtie.

          Îmi dau seama că nu am timp, poate de aceea am fost mereu certat cu răbdarea. Nu am timp, am prea multe de înfăptuit – de făcut mai puţine. Urăsc să aştept şi nu o mai pot face, nu mai vreau. Atunci îmi las cuvintele să curgă, convingătoare, răscolitoare, revoltătoare şi provocatoare de teamă şi speranţă. Doar că speranţa, lipsită de concretizare, de înfăptuire, ajunge la un moment dat să fie doar o sfidare la adresa logicii. Dar tocmai ce este ilogic ajunge, de multe ori, să devină demn de crezare.

         Sunt om al cuvintelor, spuneam, pentru că aşa cum m-au părăsit, m-au regăsit şi au început să se manifeste şi să se chinuie. Cuvintele mi se transformă în doruri şi în idei, în dorinţe şi în frustrări, în iubire nerăbdătoare şi în chin nesecat. Ea, femeia, nu îmi este un cuvânt, îmi este toate cuvintele pentru că vreau să i le aştern în faţă sub formă de oglindă. Ea îmi este frumuseţea, ea îmi este temperamentul, bătaia inimii şi înflăcărarea cu care vorbele mi se grăbesc înspre ea. Poate că fără să mă schimb am devenit o altă persoană, mai plină, atât de plină încât simte nevoia să reverse sentimente şi vise.

          Asta cred că sunt şi cărţile, sentimente şi vise trăite sau spulberate, reţinute toate într-un mănunchi unitar, capabil să impresioneze. Am reînceput să scriu mai întâi frânturi pe coli de hârtie, apoi sentimente adânc săpate în suflet, iar în cap… În capul meu nu mai este vreme, nu mai e timp, e doar nerăbdare. Mă simt limitat, mă simt frustrat pentru că nu pot… Şi nu mai pot nici să aştept. Nu mai vreau să nu îmi mai trăiesc împlinirea, deşi în calitatea mea de om care se crede măsura tuturor lucrurilor, nerăbdător să îmi apară vorbele pe hârtie, am început, în minte, să mai scriu trei poveşti deodată şi doar una în suflet.

          Dar cine mă poate condamna? Cine poate râde de nerăbdările mele? Uneori, când mă simt omnipotent, şoptesc: “SCrisul meu, nu mai vreau, nu mai pot fără tine“!

6 comentarii la “De profundis clamo ad te

  1. Alisa spune:

    Îmi place mult cum scrii, nu ştiu de ce. Ai aşa un fel aparte de a aşterne gânduri pe hârtie, aş putea citi cărţi întregi fără să mă plictisesc. Când sunt pe blogul tău parcă sunt într-o altă lume, şi ceea ce scrii şi muzica aleasă sunt speciale.🙂

    • Nevermore spune:

      Alisa, multumesc mult pentru apreciere! Orice efort creativ sau creator se simte pe deplin rasplatit si justificat atunci cand exista certitudinea ca face macar un suflet sa vibreze.🙂

  2. Camelia spune:

    vezi că acele cuvinte care se ştiu înşelate sunt cele care vin cel mai greu.
    Altfel, cuvintele te cheamă la ele, nu tu eşti cel care le cheamă.

  3. Camelia spune:

    Îţi doresc să fii chematul. Şi chemare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s