Incoerenţe

          Îmi spunea cândva un prieten: “eu pot citi mai mult decât poţi tu scrie”. Nu ştiu ce era, laudă de sine sau minimalizare a putinţelor mele. Eu, însă, am avut o perioadă în care am putut scrie mai mult decât puteam citi.

         Nu ştiu din ce vine uşurinţa în scriere – oricât mi-ar plânge unii de milă, în realitate scrisul este o activitate care nu necesită alt efort decât cel sufletesc – poate din faptul că niciodată nu scriu despre mine. Scrisul este o minciună, o poveste inventată întotdeauna, o realitate denaturată undeva la poale de munte cu pajişti verzi şi cu păduri lipsite de pericole, care nu mai ştiu să înghită vieţi, doar să le vegheze.

         Poate că uşurinţa scrisului îmi vine din incoerenţă. Am învăţat să îmi eliberez ideile, să le las să mă domine şi să mă stăpânească, să trec de la una la alta fără regrete şi să le las să mi se aştearnă sub ochi. Uneori ideile nu se mai caută, se oferă singure, în cadre de poveste şi în echilibre nevisate, nesperate vreodată.

          Actul creator presupune întotdeauna suferinţă, dar şi suferinţa are structuri şi paliere diferite, şi dacă aş spune că absenţa suferinţei îmi provoacă cea mai mare dintre suferinţe, ori nu m-ar crede nimeni, ori aş fi considerat nebun. Dar actul creator în sine este o nebunie, şi nu de puţine ori m-am întrebat dacă nu cumva dumnezeii, toţi şi fiecare dintre ei, nu sunt decât nişte nebuni de legat cărora în loc de haine strălucitoare li s-ar potrivi mai bine o cămaşă de forţă.

         Dar de ce, oare, de forţă? Poate că, în realitate, creaţia este dovadă de slăbiciune pentru că, indiferent de obiectul creat, creatorul ajunge să îl iubească. Iar iubirea este un sentiment care provoacă durere, care slăbeşte spiritul, care diminuează puterea – puterea voinţei.

       “Eppur si muove” – voinţa este motorul care face o lume să se învârtă sau o poate prăbuşi. Din pricina voinţei Pământul a rămas plat pentru prea multă vreme şi s-a rotunjit, vălurindu-se, mai târziu, poate când scăpând de platitudini în vreo cârciumă i-am perceput mişcare de rotaţie. Era prea târziu să fiu ars pe rug pentru blasfemie când clamam curajos “opriţi pământul, vreau să cobor”. Întotdeauna lumile sunt mişcate de voinţă, iar voinţa este, probabil, primul atribut al puterii. Este vorba aici de o conectare a două principii, anume “pentru a avea puterea trebuie să o vrei”, respectiv “puterea îşi va găsi mereu izvorul şi resurse în voinţă”. În zadar există putere fără voinţă, dar la fel de zadarnică este voinţa fără putere. Este probabil un cerc vicios care poate fi creat în jurul unei idei, dar chiar vicios fiind, cercul rămâne forma perfectă. Iar perfecţiunea… Perfecţiunea vine din putere, din voinţă şi din iubire. Să fie acesta secretul actului de creaţie?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s