Pe marginea aşteptării

        Stăteam, zăceam, nici nu mai ştiu. Cert este că aşteptam. Mi se părea că aştept pe o linie subţire, subţire ca un fir de aţă care se poate rupe oricând. În cugetul meu săpau adânc neîncrederea şi speranţa şi dorinţa şi dorul. Mă săpau… mă săpau ca pe o movilă de pământ, ca pe un petec în care trebuie îngropat ceva. Nici nu mai ştiam dacă trebuie să fiu îngropat sau dezgropat, delirul îmi era prea puternic şi simţeam nevoia să umblu, să alerg, să strig. Dar eu stăteam. Simţeam nevoia să strig, să îmi ajungă glasul acolo unde trebuia să fie, dar el mi se împotmolise în gât şi mă sufoca. Aşa mi se întâmplă de cele mai multe ori, să mă sufoce şi să mă doară tăcerea. Îmi amintesc că am auzit pe cineva strigând “linişte”! Am privit în direcţia din care venise porunca şi m-am gândit “ferice de cei săraci cu duhul”. Cum să îţi doreşti linişte în loc de tumult de vorbe? Cum să oferi tăcere şi răspunsuri scurte acolo unde trebuie rostogolită întrega lume în ropot de lacrimi care să ceară iertare?! Dar ce ştiu eu…

          Cert este că stăteam. Zăboveam. Aşteptam. Nu, să nu mă întrebe cineva ce aşteptam, pentru că nu voi răspunde niciodată. Adevărul este că am învăţat să aştept, asta fac cel mai bine, asta ştiu să fac cel mai bine, dimpreună cu alte lucruri care nu trebuie pomenite aici. Aşteptarea, s-a mai spus asta, poate să devină o meserie. Când eram întrebat, acum foarte multă vreme, ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare, cred că niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte să spun: “aşteptător”. Nu, niciodată, deşi în unele momente ale vieţii am fost şi gunoier. Am strâns rămăşiţe şi resturi de vise şi de speranţă, crezând că nu mai sunt utile şi mă pregăteam să le arunc. Într-o noapte, însă, mi-am dat seama că meseria mea de gunoier fusese doar o impresie. În realitate eram alchimist. Din cioburi şi din frânturi recompuneam fără să îmi dau seama reţeta secretă în baza căreia urma să realizez imposibilul. Nu mai ştiu, parcă i se spunea “piatra filosofală”? Nu o descoperisem, dar aşteptam să o descopăr, şi eram aşa de aproape încât nu mai aveam nimic de făcut. Nu mai aveam decât să aştept să se recompună singură, sub imboldurile sufletului pe care îl investisem. Asta făceam, aşteptam…

          Nu cu mult timp în urmă, privindu-mă în oglindă, m-am întrebat: “De ce taci”? “Ce să fac, mi-am răspuns, uneori tăcerea are nevoie de aşteptare iar aşteptarea de tăcere. Atunci când aştepţi o minune nu taci? Doar buzele se mişcă imperceptibil şi neauzite, în formă de rugăciune îndreptată spre ceruri”. Şi recunosc, recunosc cu ruşine, dacă aş fi ştiut cum, dacă aş fi crezut în puterea mea de a o face, m-aş fi rugat. Nu am putut. Mi-a fost teamă de minciună şi de ipocrizie şi vreau să mă păstrez curat, aşa cum am decis să fiu pentru totdeauna. Poate de aceea, recompunându-mă şi pe mine din cioburi şi frânturi am început să aştept.

          Aşteptam incoerent pe marginea unei prăpăstii în care, dacă m-aş fi prăbuşit, aş fi uitat totul – amnezie completă şi ură perpetuă. S-a întrebat cineva de ce atunci când urâm ne uităm pe noi? Ne consumă sentimentele, ne consumă scopurile. Ne consumă într-atât încât atunci când le atingem rămânem stană de piatră privind în jur cu uimire. “Am făcut ceea ce am urmărit cu toată fiinţa să fac. Dar de acum încolo, ce urmează”? Urmează aşteptarea, probabil. Urmează aşteptarea pe muchia unei prăpăstii în care cred că rămâne la latitudinea fiecăruia dacă să se prăbuşească sau nu. Oare aşa să se cheme toate prăpăstiile? Slăbiciune? Ciudat… să stai pe muchia unei prăpăstii care să îţi scurme inima ca muchia unei lame de cuţit…

5 comments on “Pe marginea aşteptării

  1. rene2686 spune:

    …mă gândeam că….nu există liniște deplină …eu așa simt … când liniștea în jur e „profundă” parcă atunci îmi urlă sufletul cel mai tare…e o stare de neliniște …nu pot descrie cât de neplăcut e sentimentul …deși e ciudat pentru că nu îmi place agitație, gălăgia…mereu mă întrebam de ce le place oamenilor să facă atâta „zgomot”….să nu își aude neliniștea interiorului?…hmm ..poate nu m-am exprimat bine …mă scuzi româna mea nu e cea mai bună !🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s