Simţiri

          Cândva am învăţat că iubirea este un sentiment dual, unul capabil să ridice, să construiască şi, în acelaşi timp, să prăbuşească, să năruie. Fie că sunt oameni, fie că sunt piedici, fie că sunt impresii şi motive de orice natură, iubirea are această capacitate, de a ridica sau de a nărui. Am cunoscut oameni care îmi spuneau cât de stăpâni sunt pe iubirea lor. Nu ştiu dacă i-am crezut vreodată, mai degrabă decât dominatori i-am considerat sclavi ai sentimentului. Omul nu poate impune iubirea, Iubirea poate impune omului. Îi poate impune fapte, îi poate impune renunţări, suferinţe, momente prea greu de şters, care este mai bine să fie lăsate în praful uitării decât să se încerce să fie şterse cu buretele.

       Se mai spune, pe la colţuri, în şoaptă (sau poate nu) “ne-am consumat iubirea”. Nu ştiu dacă este adevărat, mai degrabă este o exprimare de conjunctură. Omul nu poate consuma sentimentul, doar îl poate împlini; îl poate trăi, simţi, se poate bucura de el, îl poate dori din toate puterile, dar nu mai mult. Pentru că realitatea este cu totul alta – sentimentul este cel care, după ce îşi începe dominarea, consumă. Consumă şi sufletul şi vlaga, şi roade, şi macină, şi chinuie şi arde. Dar cui îi mai pasă? Lumea trăieşte în grabă, iubirile se înfiripă una după alta stăpânind acelaşi trup până când, într-o clipă de uitare la porţile de iarnă ale înţelepciunii, s-ar putea – doar s-ar putea! – să realizăm că nu am iubit niciodată şi că nu am ştiut să o facem.

         Personaj: “A fost o vreme în care îmi doream un sentiment care să mă ucidă. Care să mă înflăcăreze într-atât încât să ard cenuşă şi să renasc pentru a arde mai tare. Doar să fie acelaşi vreasc care să îmi alimenteze focul. Să ardă şi el cu mine, şi să înviem amândoi, din cenuşa noastră, unul în braţele celuilalt”.