Concepţie de viitor personaj

        Vorbeam cu cineva, acum ceva vreme, despre urmărirea visului. Mă uimea că nu înţelege ce spun, deşi încercam să fiu foarte convingător: “Mie nu îmi place să vorbesc despre urmărirea visului, haide mai bine să vorbim despre femei”. Îmi place mult efectul acestei fraze aruncate în focul unei conversaţii. Îmi place să îmi privesc interlocutorul surprins şi împietrit, parcă ruşinat de superficialitatea unei asemenea gândiri. Sunt alţii care îşi pleacă privirile chiar ruşinaţi, nu de ei, ci de mine, pentru că eu nu am bunul simţ să mă ruşinez. Aşa mi se pare, femeia este întotdeauna un subiect natural, fie că i se pun în discuţie picioarele, fie că i se comentează sânii, fie că i se admiră chipul. Sau era invers – i se admiră sânii şi i se comentează chipul?! Nu ştiu, mărturisesc că nu mă pricep la femei şi oricât aş încerca, sunt sigur că nu voi fi capabil să le înţeleg niciodată.

          Deşi de neînţeles (dacă tot vorbim despre femei), femeia este capabilă să nască exuberanţă. Nu ştiu de unde îşi trage puterea, nu ştiu dacă porneşte din ea sau din sufletul bărbatului pe care îl animă – probabil că adevărul este undeva la mijloc, pentru că fără suflet nu poate exista iubire, iar fără iubire sufletul nu are nici valoare nici exuberanţă. Ciudat mi se pare faptul că în manifestarea exuberanţelor oamenii ajung să uite de sine. Bineînţeles, cu menţiunea că bărbatul, admiţând că ar avea componenţa unei oglinzi, reflectă către femeie iubirea de care aceasta este capabilă, înapoindu-i-o (adevărat, puţin distorsionat), moment în care femeia, la rândul ei, înfloreşte şi devine exuberantă.

         Spuneam, totuşi – ciudat este că în manifestarea exuberanţei lor, oamenii uită de sine, se transformă şi cred că devin altfel. Ştiu persoane care au început să se creadă dumnezei (sau dumnezee), ştiu altele al căror mers s-a schimbat, devenind o ţopăială pe alocuri ridicolă; am auzit de persoane care în temeiul iubirii pretindeau că pot să zboare. Mi le şi închipui căutând cu privirea piscuri de munţi sau clădiri înalte pe care să urce, să îşi ia avânt, să îşi deschidă aripile şi să sară. Să sară în golul iubirii, deşi la fel de adevărat, absenţa ei tot un gol este, sau mai degrabă vid sau abis, exprimarea este la alegere.

          Uitarea de sine atrage după sine atenuarea instinctului de conservare. Am auzit de persoane care plângeau murmurând: “mi-ai ucis sufletul”. Eu aş fi răspuns: “cine te-a pus să îl oferi”? Adevărul este că minima demnitate impune ca sufletele pretins muribunde să se întindă pe catafalc în linişte, fără suspine şi fără declaraţii. Moartea este tăcere, reproşul, declaraţia loviturii este doar un pretext de a mai cerşi încă un cuvânt; măcar un cuvânt. Ciudaţi oamenii şi diferiţi, ei dimpreună cu principiile şi cu credinţele lor! Se întâmplă ca unele exuberanţe să fie închipuiri, iar zborul să fie minciună deşartă. Atunci, acela (sau aceea) care se aruncă în înălţimi sperând să le străpungă cu aripi închipuite, prăbuşindu-se, ajung să îşi fractureze ceva. Şi totuşi, oricât de ciudaţi ar fi, oricât de diferiţi bărbatul şi femeia, în definitiv sunt toţi la fel. Dacă ai întreba pe oricine, ţi-ar spune că preferă să îşi rupă o mână sau un picior, deşi acelea pot deveni handicapuri vizibile. Ceea ce nu se vede este, însă, preţuit mai mult. Ai auzit tu de cineva care să spună: “Prefer să îmi fracturez inima”?!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s